Caz: Angela, de 19 ani, se prezintă la serviciul de gardă al Spitalului de Boli Infecţioase Craiova, pentru febră, astenie fizică, erupţii la nivelul corpului. Anamneza reţine că a fugit de la domiciliul părinţilor la 16 ani, a avut slujbe temporare şi parteneri sexuali multipli. Angela este internată în spital. La câteva zile, primeşte rezultatul: este infectată cu virusul imunodeficienţei umane – HIV.
În Secţia HIV/SIDA a Spitalului de Boli Infecţioase din Craiova, în al cărei registru de internări figurează şi numele Angelei, constant sunt internaţi 10 – 12 bolnavi. Vin aici pentru analize, pentru ameliorarea unor efecte secundare ale bolii care, uneori, le dau peste cap organismul. Căci HIV are arme secrete, sigure, dure şi perfide: oferă teren prielnic pentru hepatita de tip B, tuberculoză, numeroase complicaţii digestive şi neurologice. Oamenii se refugiază aici răpuşi de boală, cu certitudinea că doar în spital mai pot găsi salvarea. Sau poate doar aici descoperă ce se află în spatele unor simptome aparent obişnuite. De aici încolo, viaţa lor are un singur sens – drumul, mai lung sau mai scurt, spre stadiul final, SIDA.
„Lotul ‘87 – ‘90“
Aşa sunt etichetaţi 56 dintre cei 219 bolnavi HIV aflaţi astăzi în evidenţele Spitalului de Boli Infecţioase Craiova. Sintagma e cutremurătoare. O statistică medicală care dezvăluie drama românilor la sfârşitul anilor ‘80. Primul caz HIV a fost depistat în România în 1985, la un medic stomatolog homosexual din Bucureşti. Virusul a reapărut doi ani mai târziu în Constanţa, însă secretomania sistemului – cum apreciază medicul specialist prof. dr. Augustin Cupşa, de la Spitalul de Boli Infecţioase Craiova – a făcut ca datele identificate să rămână tăinuite. ‘89 a fost anul de vârf, cu cele mai multe infectări – în ţară, dar şi la Craiova. Dar, până să i se aducă la cunoştinţă lui Nicolae Ceauşescu realitatea, a venit momentul decembrie 1989.
1990 a fost anul exploziv, în care toate datele ţinute secrete până atunci au fost făcute publice şi au cutremurat întreaga ţară.
Dincolo de teorii ale conspiraţiei în care se mai crede şi astăzi, realitatea acelor vremuri este de necontestat. Obligativitatea femeilor de a naşte câte patru-cinci copii, avorturile ilegale, creşterea abandonului, dotările proaste din spitale, nerespectarea normelor profesionale de către personalul medical, toate acestea au condus la răspândirea vertiginoasă a virusului în rândul populaţiei.
Salvaţi de occidentali
În anii ‘90, echipa de epidemiologi din Craiova a început o colaborare cu specialişti din Norvegia, care au înţeles că România nu avea nevoie numai de jucării şi îmbrăcăminte. A luat naştere atunci primul Centru Regional din ţară de Supraveghere a Copilului şi Familiei. În paralel, medicii craioveni au derulat un proiect în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii din Danemarca, pentru reintegrarea copiilor seropozitivi, abandonaţi, în familiile lor naturale.
A fost un succes. În anii ‘94 – ‘95, fuseseră identificate aproximativ 90% dintre cazurile de infectări cu HIV din judeţ şi din Oltenia.
Copiii au fost luaţi în evidenţă, spitalul a obţinut echipamente de unică folosinţă, s-a pus la punct un circuit corect al donărilor de sânge. Din păcate, lucrurile acestea s-au realizat cu zece ani mai târziu decât în Occident. Efectele acestei întârzieri s-au făcut simţite şi vor continua să se facă simţite multă vreme de acum înainte.
Uniţi de HIV
Arătate cu degetul de societate, persoanele infectate au o atitudine comună: să se ascundă. Între ele şi lumea non-HIV se ridică încă de la început un zid de netrecut. Izolarea socială este o caracteristică a bolii, apreciază psihologul Liana Marinescu de la Spitalul de Boli Infecţioase din Craiova, Centrul Regional de Supraveghere a Copilului şi Familiei. Seropozitivii se regăsesc doar între ei, se iubesc, se simt iubiţi. Şi, de cele mai multe ori, între ei se căsătoresc.
Camelia şi Bogdan se află în evidenţa Centrului Regional din 2001, când au fost depistaţi seropozitivi. Aveau 12 ani atunci. S-au cunoscut la 16, la o fundaţie italiană care se îngrijeşte de soarta copiilor infectaţi cu HIV. Iar de atunci nu s-au mai despărţit.
Pentru că nu s-ar fi putut căsători cu altcineva, şi-au unit destinele, în ciuda împotrivirii părinţilor. Dar lucrurile sunt mai complicate decât se aşteptau. Dragostea dintre ei nu este suficientă. Când ies pe poartă, cu greu mai pot ridica ochii din pământ.
„Rudele nu ne acceptă pentru că suntem bolnavi şi se tem de noi. Iar faţă de res-tul lumii ne ascundem boala“, spune Bogdan, zâmbind în gol.
Ultima dată, stomatologul i-a închis uşa în nas când a aflat că este seropozitiv. Iar din cele patru avorturi pe care le-a făcut până acum, de teamă că nu va fi primită, Camelia a anunţat doar la două dintre ele că este infectată cu HIV.
Au 22 de ani şi se iubesc. Dar ştiu un lucru: vor rămâne singuri toată viaţa.
„Nu vom avea copii, am stabilit de la început“, spune Camelia. „Unul natural ar lua boala de la noi. Unul adoptat ar rămâne pe drumuri. De unde ştiu eu că nu mor mâine?!“.
De ce???
Aceeaşi teamă de a nu-şi îmbolnăvi copiii a trăit-o în puţina viaţă pe care a avut-o şi mama Andreei. Ea a închis ochii acum trei ani, după o lungă suferinţă. Ajunsese în stadiul final – SIDA. Fetiţa cea mică a rămas să ducă mai departe blestemul. Virusul i s-a transmis.
O mână de om, firavă şi tăcută, pierdută în patul prea mare de spital. Acolo stă de o lună, de când a fost depistată seropozitivă. Are doar zece ani. Şi o boală cumplită.
„Nu trebuie să mă tai… să nu curgă sânge… Trebuie să am grijă… Sunt bolnavă…“, bâiguie obosită, stăpânită de spaimă. Toate i se învârt în cap. Cuvinte complicate, halate albe, înţepături de ace, slăbiciunea asta care nu o părăseşte o secundă, plânsetul bunicii care o păzeşte zi şi noapte. Nu ştie exact ce se întâmplă, de ce s-a îmbolnăvit şi când, de ce nu e şi ea sănătoasă, ca sora şi tatăl ei. A priceput doar că aşa va rămâne toată viaţa – la fel de firavă şi alungată de copiii din jurul ei, mereu internată prin spitale, obligată să înghită buline albe şi amare zi de zi. De ce? E o întrebare atât de grea pentru fiinţa ei firavă. Şi nici cele trei păpuşi roz, aşezate pe pat, lângă ea, singurele prietene adevărate, nu o pot ajuta să afle răspunsul.
Banii pentru tratament, o problemă
Pentru Centrul Regional de Supraveghere a Copilului şi Familiei de HIV/SIDA, o problemă nerezolvată nici până acum este obţinerea banilor pentru tratamentul prea scump.
„Banul înseamnă la noi viaţă“, spune dr. Augustin Cupşa. „Tratamentul nu trebuie întrerupt nici măcar o zi. Din păcate, situaţia e tristă: statul prevede 19.000 de lei de persoană infectată, pe an. Costurile unei scheme de tratament – individualizată pentru fiecare pacient – variază de la 1.500 la 7.300 de lei pe lună. Fiecare formulă de tratament este obligatorie, nu există schemă incompletă! Da, pot să înţeleg că statul este la înghesuială, însă de aceste tratamente depinde dacă pacientul mai trăieşte doi-trei ani sau 20“.
Sărăcia favorizează apariţia HIV
În total, Oltenia numără 500 de cazuri HIV/SIDA. Iar la nivel naţional, bolnavi HIV/SIDA în viaţă – aflaţi în evidenţe, numărul lor real fiind mult mai mare – sunt 10.405. Specialiştii confirmă faptul că, în perioada de criză economică, din cauza lipsei de bani pentru mijloace de protecţie – prezervative – ori seringi de unică folosinţă, utilizate de către persoanele dependente de droguri – HIV/SIDA poate lua amploare.
