Stau ghemuiţi lângă zidurile reci ale unui bloc, înconjuraţi de cartoane. Sunt persoane fără adăpost, oameni ai străzii care nu au avut niciodată o familie, o casă. Sau au avut şi le-au pierdut.
Frigul este înţepător. Câteva persoane s-au aciuat pe lângă blocurile din apropierea Pieţei Centrale din Craiova. Sunt oameni cărora strada a ajuns să le ţină loc şi de familie, şi de casă. Unii dintre ei sunt bătrâni care şi-au pierdut locuinţa după ce au fost păcăliţi de diverse persoane sau chiar de propriii copii. Cei tineri sunt copii crescuţi în centre de plasament şi care la vârsta majoratului au ajuns în stradă. Unii au probleme psihice, sunt greu de abordat şi primesc cu reticenţă orice mână întinsă. Ca ei sunt mulţi, îi întâlnim la colţ de stradă murdari, lihniţi de foame. Acum, cel mai mare duşman al lor este frigul. Îngheţaţi, sfârşesc prin a fi ridicaţi de poliţie sau ambulanţă şi duşi în centrele sociale ale oraşului. Alţii îşi găsesc refugiu pe lângă conductele de căldură, prin casele aflate în ruină, iar pentru unii poate fi ultima iarnă.
Strada sau adăpostul
Ce le oferă autorităţile din Bănie acestor amărâţi? Un adăpost, unde găsesc o farfurie de mâncare caldă, un pat unde îşi pot odihni trupul, o cameră încălzită şi curată. Acesta este Centrul Social „Sfântul Vasile“ pentru persoanele fără adăpost din Craiova, situat pe strada Râului. „Capacitatea adăpostului este de 52 de locuri, dintre care, în prezent, sunt ocupate 26. Cei veniţi aici primesc un pat şi hrană. Persoanele fără adăpost, când ajung la noi, sunt găzduite. În această perioadă, personalul Centrului se ocupă de scoaterea persoanei respective din situaţia de criză. Un alt serviciu este consilierea în vederea reintegrării sociale. Aceasta este fie psihologică, fie profesională sau familială. Îi ajutăm în vederea obţinerii de documente de identitate sau de stare civilă. Sunt oameni fără casă, care şi-au pierdut agoniseala de o viaţă sau nu au avut niciodată o locuinţă. Ei sunt îndrumaţi către noi de diverse persoane sau organizaţii, sunt aduşi de poliţie sau de serviciile medicale. Puţini acceptă condiţiile din adăpost. Este uimitor că în cele din urmă majoritatea tot în stradă se întorc, deşi îi pândesc tot felul de pericole. Dacă reuşim să integrăm numai câţiva dintre ei este un început bun“, a spus părintele Adrian Stănulică, reprezentantul Asociaţiei „Vasiliada“ din Craiova.
Gerul pătrunzător îi adună pe cei mai mulţi dintre oamenii străzii aici. Puţini vin însă, din proprie iniţiativă. Unii sunt aduşi de pe stradă de poliţie, alţii, după ce ajung în spital în şoc hipotermic sau cu degerături. „Când îi găsim pe stradă, în special acum, când începe frigul, îi ducem la adăpostul de pe Râului, iar pe vârstnici la Serviciul de pe strada Tabaci. Din păcate, mai devreme sau mai târziu se întorc tot în stradă“, a spus şeful Poliţiei Comunitare Craiova, Octavian Mateescu.
Poveşti de viaţă
Maria are 41 de ani. A ajuns la adăpost după ce i-a murit cel de-al doilea soţ. A lăsat în urmă o casă şi doi copii, Simona Mariana şi Marian. Şi-a pierdut până şi locul de muncă. „Fata este mare şi are doi copii, iar băiatul este la liceu. Ţin legătura cu ei, le-am trimis cadouri, dulciuri şi fructe de Sfântul Nicolae şi urmează să le trimit daruri şi de Sărbători. Ei vor să mă întorc acasă, dar mă mai gândesc“, a spus Maria. Are privirea tulburată. Rătăcirile vieţii au lăsat-o fără vlagă, dar nu fără speranţă. Aici îi este bine, are un acoperiş deasupra capului, măcar nu a ajuns în stradă.
Mult mai tânără, Verginica, de 26 de ani, este mai veselă, fără inhibiţii. Vorbeşte cu oricine şi zâmbeşte de fiecare dată când spune ceva. Sub această veselie se ascunde tristeţea unei copilării trăite prin centrele de plasament, fără părinţi, fără un cămin: „Eu am fost pe la Balş. Mai am două surori. Cu una vorbesc, pe cealaltă nu o lasă bărbatu-său. Aici m-a adus măicuţa şi este bine. Am stat puţin şi pe stradă şi ştiu cum este. Până acum am muncit, dar acum nu mai am de lucru. Stau aici cu doamnele, ies în oraş. Vreau să mă întorc la lucru că îmi place să mătur“.
Pentru Elena a fost mai greu. A pierdut la 80 de ani tot ce a avut, a fost înşelată de propriile rude şi apoi lăsată pe drumuri: „Mi-am vândut apartamentul din Craiova şi m-am dus la o nepoată în Valea Stanciului. După ce mi-au tocat banii m-au scos afară. Mi-au luat o cocioabă prin Drănic. Acum nu mai pot sta în ea. M-a ajutat primarul de am ajuns aici. Sunt prea bătrână să mai fac ceva. Vai de mine!“. Pentru Elena, nimic din ce a trăit odată nu mai are valoare. Ca de altfel, pentru toţi cei ajunşi aici.
