Poveştile şi hipnoza

Poveştile şi basmele au „efect hipnotic“ prin ele însele. Devenind „prinşi“ de acţiunea poveştii, basmului, romanului, povestirii, trăim o transă hipnotică, suntem cufundaţi în acea acţiune, ne transpunem în altă lume. De aici şi valoarea terapeutică a basmelor şi poveştilor, a intervenţiilor metaforice. Clientul se identifică totodată cu unul dintre personaje şi, prin mecanisme proiective, se poate ajunge la schimbare. Acesta este, de altfel, principiul pe care se bazează şi cinematerapia. Povestea este transpusă cinematografic şi, prin impactul vizual, transa hipnotică este indusă cu mai mare uşurinţă.
Mass-media au fost întotdeauna preocupate de hipnoză şi au preluat o multitudine de mituri hipnotice pe care le-au popularizat. Mesmerismul, hipnotizatorii malefici, vrăjitorii, hipnotizarea împotriva voinţei persoanei sunt toate teme prezente în variate filme de pe marele şi micul ecran. Şi dacă sunt doar mituri, ele au captat imaginaţia publicului. De aici şi concepţiile greşite pe care multe persoane le au în legătură cu hipnoza.
O credinţă larg răspândită este aceea că poţi fi hipnotizat împotriva voinţei tale sau că rişti să nu te mai trezeşti din transa hipnotică. Desigur, nimic nu poate fi mai departe de adevăr, pentru că hipnoza nu înseamnă somn. Încă din copilărie privim desene animate care ne învaţă aceste lucruri despre hipnoză.

Hipnoza şi desenele animate

În afară de valoarea lor „hipnotică“ asupra copiilor, indusă de focalizarea atenţiei, desenele animate prezintă scene care au legătură cu hipnoza şi descriu copiilor ce ar însemna aceasta – din punct de vedere mitic, mitologic sau legendar. Dar, în mintea copilului se poate forma o imagine despre ceea ce este hipnoza, în aceşti termeni.
În „Alladin“, de exemplu, personajul Jafar are un toiag magic în formă de şarpe care are puterea de a hipnotiza. De multe ori, şarpele este asociat cu hipnoza, aşa cum se întâmplă şi în desenul animat „Cartea Junglei“, în care Kaa îl hipnotizează pe Mowgli, cântând în acelaşi timp, prin repetiţie şi ritm versurile având într-adevăr efect de inducţie hipnotică: „Încrede-te în mine, încrede-te în mine“. Vorbim de inducţia de transă prin metode directive, puţin utilizată în zilele noastre, dar care poate cu toate acestea să dea rezultate.
Avem deja două exemple prin care desenele animate speculează că se poate induce transa hipnotică: prin intermediul fixării vizuale sau cu ajutorul unui obiect. Din punct de vedere istoric, acestea au fost într-adevăr metode prin care se inducea sau se încearcă inducţia de transă: privitul unui obiect în mişcare, în mod clasic ceasul cu lanţ, sau privitul fix în ochii terapeutului ori într-un anumit punct.
Hipnoza nu este ceva ce poate fi indus numai de anumite persoane, care se presupune că ar avea talente speciale. Oricine poate induce transa hipnotică, respectiv oricine are pregătirea necesară pentru a o face.
Însă, indiferent de miturile propagate în desenele animate, ele au o certă influenţă asupra noastră în copilărie. Sunt poveştile pe care le privim la televizor. Este suficient să amintim că povestea sau basmul preferat în copilărie este congruent scenariului de viaţă. Iar personajul cu care ne identificăm ne poate defini „rolurile“ pe care ni le asumăm în viaţă, trăim scenariul pe care personajul preferat îl trăieşte în poveste şi atribuim roluri secundare din poveste persoanelor aflate în jurul nostru. Aşa că avem şanse să ne distribuim psihoterapeutul în rolul „hipnotizatorului nebun“.