Oamenii sunt creatori, dar puterea lor de creaţie este investită în convingerile lor.
Ne exprimăm puterea creatoare prin cuvinte. Ne manifestăm prin puterea cuvântului. Indiferent de limba pe care o vorbim, intenţia noastră se manifestă prin cuvânt.
Puterea noastră de creaţie constă în cuvânt. Cuvântul este cel mai puternic instrument de care dispune omul. El este instrumentul magiei.
Cuvântul creează lumina şi, cum lumina este mesagerul Vieţii, cuvântul este Viaţa sau Dumnezeu. Evanghelia după Ioan exprimă foarte clar acest lucru: „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Indiferent de limba pe care o vorbim, intenţia noastră se manifestă prin intermediul cuvântului. Prin cuvânt, noi putem manifesta orice: voinţa, intenţia, iubirea, credinţa, care înseamnă acelaşi lucru.
Ce înseamnă să ai credinţă? Cine controlează credinţa, viaţa? De ce? Deoarece credinţa înseamnă incapacitatea cuvântului. A avea credinţă înseamnă a crede fără nici o îndoială. Credinţa este maniera de manifestare a cuvântului, a intenţiei noastre. A avea o credinţă foarte mare înseamnă a avea o putere foarte mare, căci în acest fel voinţa noastră rămâne nedivizată. Atunci când cuvântul nu este subminat de îndoială, puterea sa este chiar şi mai mare.
Marii lideri ai umanităţii au avut întotdeauna o mare putere personală datorită credinţei lor. Aceasta s-a născut însă din inimă, nu din minte. Ea s-a născut din iubire, nu din teamă, din înţelepciune, nu din cunoaştere. Credinţa care izvorăşte din minte este oarbă, căci ea se naşte din cunoaştere, din convingerile false, din teamă. Credinţa oarbă conduce la fanatism; ea este cea care stă la baza tuturor războaielor religioase, a tuturor temerilor că oamenii ceilalţi nu cred în ceea ce credem noi. Credinţa oarbă este cea de care ne folosim pentru a ne apăra şi pentru a ne impune în faţa altora convingerile, pentru a ne simţi astfel acceptaţi şi în siguranţă.
Oamenii sunt creatori foarte puternici. Ei se nasc cu credinţa în univers şi tot ceea ce creează are la bază credinţa. Ea este puterea noastră, dar ce s-a întâmplat cu ea? Ne investim toată credinţa în convingerile şi în scopurile noastre, astfel încât nu ne mai rămâne decât foarte puţină credinţă pentru a ne putea schimba vieţile.
Imaginaţi-vă că fiecare scop este un fel de cărămidă. Oamenii creează o întreagă construcţie din cărămizi, pe care le lipesc cu credinţa lor. Ei ajung astfel să creadă fără nici o îndoială în cunoaşterea care rezidă în construcţia respectivă. Credinţa noastră este prinsă în capcana acestor structuri mentale din cauza faptului că ne ataşăm credinţa de fiecare scop pe care ni-l propunem. Nu contează dacă acest scop este corect sau nu, dacă exprimăm un adevăr sau nu; noi credem în el şi de aceea reprezintă unicul adevăr.
Întreaga putere de creaţie este investită în convingerile noastre şi, întrucât credem în ele, acestea reprezintă pentru noi realitatea. Atunci când credem în ceva, tot ceea ce percepem va fi astfel filtrat de mintea noastră încât să se poată potrivi cu ceea ce credem. În acest fel, noi creăm un vis personal care corespunde cunoaşterii pe care o avem, iar visul exterior ne dovedeşte continuu că tot ceea ce credem este adevărat. Visul exterior nu face altceva decât să reflecte visul nostru personal; el ne va justifica întotdeauna toate convingerile pe care le avem.
În timpul procesului de educaţie, adică de programare a minţii noastre, creăm conceptul lui „eu sunt“. Acest „eu sunt“ reprezintă suma tuturor convingerilor noastre despre ceea ce suntem, a tuturor cunoştinţelor despre ceea ce trebuie să fie un om. Toltecii numesc acest proces forma umană. Nu vorbim aici de corpul fizic, ci de visul nostru. Atunci când spunem: „Eu sunt bărbat; eu sunt femeie. Eu sunt un om şi aceasta este întreaga mea realitate“, evaluăm realitatea în funcţie de această cunoaştere şi, evident, visul devine un iad. Aceasta este drama umanităţii.
Visul vieţii noastre este atât de limitat deoarece introducem toată puterea de creaţie într-o cutioară pe care apoi o sigilăm. După care trăim în această cutioară, ca nişte captivi.
Dacă suntem convinşi că nu vom putea face niciodată ceva, cu siguranţă nu vom putea face acel lucru. Orice am crede, noi ne investim credinţa în convingerea noastră, iar credinţa noastră va face ca acel lucru să se adeverească.
Puterea cuvântului stă în spatele tuturor scopurilor pe care ni le-am propus vreodată. Pentru a rupe o promisiune, este necesar să investim cel puţin tot atâta putere cât am investit atunci când am promis, dar, de cele mai multe ori, descoperim că nu mai avem suficientă putere pentru a face acest lucru. Exemplul clasic este cel cu renunţatul la fumat. Mintea noastră raţională înţelege că fumatul nu ne face bine şi ne sugerează decizia de a renunţa. Mintea spune: „De acum înainte nu voi mai fuma, căci nu-mi face bine“. După care luăm un nou pachet, scoatem o ţigară şi ne-o aprindem liniştiţi. Nu vrem să mai fumăm, dar continuăm să o facem! Tentaţia de a fuma este mai puternică decât voinţa noastră; sau, mai bine zis, voinţa şi credinţa noastră nu sunt încă atât de puternice încât să reuşim.
Ar fi interesant să ne gândim în ce fel ne consumăm energia? Care sunt cuvintele pe care le rostim cel mai des? Sunt pozitive sau negative? În ce fel ne influenţează acestea viaţa, a noastră, a celorlalţi?
Psihoterapeut Gina Chiriac, Centrul de Sănătate „Sf. Grigorie Decapolitul“
