Artă: Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. (DEX 2009).
Cultură: Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe (DEX 2009).
Am redat aceste două definiţii, aşa cum figurează în dicţionar, cu referire la doi termeni de altfel foarte cunoscuţi, fiindcă mă pregătesc să atac o temă foarte sensibilă, şi anume: până unde merge diversitatea în artă sau, şi mai direct spus, ce poate fi considerat ca aparţinând artei şi ce nu.
Am asistat la o dezbatere televizată, la care participau, evident, persoane avizate, în care ni se sugera de către una dintre ele că trebuie să lăsăm la o parte prejudecăţile, în sensul de a cataloga drept artă doar ce corespunde tiparului clasic, că fiecare are modul său de exprimare şi se poate dovedi de valoare pentru un anumit segment – şi aşa mai departe.
De acord, numai că discuţia pornise de la acceptarea (sau nu) ca formă de artă (sau, mă rog, de exprimare artistică) a manelelor…
Şi vă mărturisesc că, în ceea ce mă priveşte, a fost picătura care a umplut paharul, deoarece, în ultimii ani, am putut vedea foarte multe realizări care, în opinia mea, nu au nicio legătură cu arta, promovate ca realizări artistice, dezbătute, discutate ş.a.m.d.
Cuvintele-cheie în definiţiile date mai sus sunt: valori estetice şi valori spirituale.
De acord, există şi artă decadentă, şi artă abstractă, nu ne putem limita la un singur gen sau concept, dar nu pot înţelege de ce, de exemplu, în România postdecembristă (după ce am scăpat, nu-i aşa, de cenzura care era într-adevăr absurdă) se promovează tot mai multe realizări de o calitate îndoielnică.
Personal, sunt pentru libertatea de exprimare şi pentru varietatea formelor artistice. Nu ar avea sens ca cineva să aplice o cenzură extrem de strictă, astfel încât un artist aflat la început de drum să fie pus în situaţia de a nu avea unde să-şi expună arta.
Însă, în afara părerii criticilor (care, din păcate, în unele situaţii pot fi şi ei influenţaţi într-o direcţie sau alta de diverse interese) ar trebui să primeze un bun-simţ elementar, înainte chiar de criteriul infailibil al trecerii timpului, pentru care mai avem încă de aşteptat.
Adică dacă cineva aruncă o cantitate oarecare de culoare pe o pânză, dacă cineva acordă la întâmplare nişte sunete, dacă cineva scrie pe o hârtie sau într-un document electronic „Câinele stătea şi mă privea. Şi se simţea bine aşa”, chiar credeţi că persoanele respective au creat pictură, muzică, respectiv literatură?
Este nevoie de critică înaltă sau de dezbateri televizate pentru a decide, de pildă, cine merită un premiu foarte important şi cine nu (mă rog, de fapt şi acolo lucrurile pot degenera, dar asta e o altă discuţie), dar nu este nevoie de toate acestea, nu este nevoie de un imaginar Tribunal Suprem al artei pentru a decide că ceva dizarmonic sau în mod evident lipsit de valoare estetică nu merită să fie luat în considerare.
Şi, de asemenea, pentru aplicarea unor ierarhii.
În sensul ca fiecărei manifestări să i se acorde o importanţă proporţională şi cu valoarea estetică, nu doar cu cererea pieţei, în sensul că, fără a vrea să jignesc pe nimeni, nu poţi pune alături o trupă de muzică facilă cu un concert simfonic sau un roman de Danielle Steel alături de o carte semnată de Irvin Yalom sau de vreun scriitor clasic.
Dar se pare că nu toată lumea este cu adevărat interesată să facă acestea.
Foto: Freepik
Am urmărit acum mult timp la tv un film SF în care oamenii aveau anumite viziuni în care erau fericiţi, se întâlneau, se bucurau, se iubeau la nesfârşit, totul era zugrăvit în cele mai „roz” culori şi iradia fericire. La sfârşitul filmului (sau al episodului dintr-un serial, nu mai reţin exact) vedem cum absolut toţi erau conectaţi la aparate care îi făceau să viseze feeric, să îşi închipuie că trăiesc aievea cele mai frumoase închipuiri, deşi în realitate erau nefericiţi şi înregimentaţi într-o societate distopică.
Acel film sau serial, a cărui denumire de asemenea nu o mai reţin, şi mai ales mesajul său uluitor m-au impresionat profund, au schimbat ceva în mine, mi-au dat, dacă vreţi, temă de meditaţie pentru toată viaţa.
Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?
De ce vrem, cu toţii, să evadăm într-o lume pe care nu o putem, în fapt, atinge?
Aşa este şi cu arta.
Ce refugiu mai sublim, ce paleativ mai bun pentru nedreptăţi, depresii şi nefericiri, ce elixir al nemuririi mai real decât arta?
Toţi suferim, toţi ştim că viaţa pe Pământ poate fi un chin, toţi suntem supuşi păcatului şi avem un destin ce derivă din păcatul originar.
Dar evadăm în muzica pe care o ascultăm, în filmele şi piesele de teatru pe care le vedem, în cărţile pe care le citim, în picturile şi sculpturile pe care le admirăm. Ne găsim acolo fericirea pe care altfel nu am putea-o atinge.
Însă, spre deosebire de maşina de produs vise din film, arta este mai mult decât o fabrică de iluzii.
Arta este ceva viu, trăit, creat de noi înşine atât pentru noi, cât şi pentru generaţiile care vor veni. Arta prinde viaţă din cele mai ascunse trăiri ale noastre, din frământări lăuntrice, este rod al nopţilor nedormite.
Arta este paşaportul nostru către eternitate – iată de ce avem atâta nevoie de ea. Pentru a ne depăşi statutul de efemeride, lucru pe care – paradoxal poate – îl putem face, fiindcă avem şi germenele divinităţii în noi.
Vom fi fericiţi cât timp vom avea o familie sau un mediu în care să ne simţim bine, dar în egală măsură vom fi fericiţi trăind prin şi pentru artă.
Autor Mihai Gîndu
