Satenii din Caciulatesti i-au construit lui nea Ion o casa noua

Cind s-a trezit nea Ion intr-o dimineata si a iesit in prag tirsiindu-si piciorul bolnav prin scindurile putrede ale podelei, mai mare mirarea: oamenii din sat se strinsesera in batatura, care cu o sapa, care cu un topor sau alta unealta. A stat omul locului sa se dumireasca, fiindca nu-i venea a crede.

De mai multi ani nu-i mai trecea nimeni pe dinainte, abia cite un vecin mai venea cu o strachina de mincare.Si Maria, sora-sa mai mica, trecea citeodata sa vada daca a inchis ochii. Ii deretica printre zidurile coscovite si darimate pe jumatate, apoi pleca la casa ei. In rest, nimeni. Nici copilele pe care le-a crescut cu nevoie si amar nu vin la Ion. Ehe, au trecut ani si ani de cind l-au lasat in plata Domnului. Sint mari acum, au copiii lor si casele lor, si viata lor… Pe mos l-au uitat aci, intre caramizi.

A mai stat ceva vreme Ion in prag. Oamenii treceau pe linga el, ocupati. Mai ca nu-l luau in seama. Se apucasera de o treaba ciudata, carau caramizi, lemne, bateau cuie. Cineva i-a strigat de dupa o scindura de usa: „Nea Ioane, gata, te facem om si pe mata!“ Batrinul s-a uitat lung si a pufnit in plins. S-a apucat cu miinile slabanoage de buza peretelui prapadit si s-a lasat in jos, ca-i venise cu ameteala… Si a dat friu lacrimilor indelung zagazuite… Ii faceau casa… venisera oamenii sa-i faca o casa…

De 65 de ani, de cind a vazut lumina zilei, Ion Velcu sta tot in casa de la parinti, din Caciulatesti. Casa de chirpici, buna la vremea ei. Dar anii au trecut, lasind urme nu doar in sufletul si pe chipul mosului, ci si pe zidurile ajunse si ele de batrinete.

Ramas singur de mai bine de 20 de ani, nea Ion si-a dus si el traiul cum a putut. Saracia – saracie, boala – boala, un dumicat de piine cu zeama si gata. Asta i-a fost tot traiul. De nevasta s-a despartit de mult, acum un an a si murit Maria, copiii au plecat si ei, asa ca pentru cine sa se munceasca? El, pacatele lui, are destul. Casa nu cade si n-o tine de frumoasa. Las-o acolo, sa fie de adapost, cum o fi, ca nu i-o alege nimeni.

Si asa, s-a dus vremea, si, o data cu ea, si zestrea maica-sii. Caci in anii din urma, casa aproape a cazut peste batrin. Podelele au plesnit, acolo unde erau acoperite cu scindura, peretii s-au surpat incet-incet, iar acoperisul a fost luat de vreo citeva ori de ploi si vinturi. Ion nu a zis nimic, nici n-a cerut vreun ajutor de la cineva. A stat si a asteptat. Vedea in fiecare zi cum mai cade o bucata de moloz peste el, o azvirlea cu piciorul cit colo, prin vreun colt. Oamenii de pe ulita isi faceau cruce cind treceau prin fata portii. Se socoteau intre ei. Pina la urma s-au inteles, ca necazuri au toti, dar nenorociti ca nea Ion n-au vazut. Si apoi e de-ai lor, o viata a trait-o aici, linga ei. Asa ca s-au strins mai multi cu inima larga, s-au dus la primarie, s-au vorbit si au hotarit: satul ii va construi lui Ion o casa noua. Intr-o dimineata, fara sa-i dea nimeni de veste batrinului, s-au dus in curtea lui si s-au pus pe treaba. Pe la amiaza, casuta era aproape gata. Mai lipseau acoperisul si acareturile.

Toata ziua a stat Ion si s-a uitat. Nu-i venea sa mai plece de pe pragul rablagit. Se uita si iar se uita. Nici de mincare nu-i venea sa se atinga, abia daca a imbucat ceva de gura lumii. Oboseala il ajunsese, dar nu voia sa inchida un ochi si, mai ales, nu voia cu nici un chip sa mai intre in casa veche. O astepta pe asta noua sa fie gata… Si cind o sa fie, o sa se intinda si el sa-si mai hodineasca oasele…