Familia pădurarului din Runcu şi lumea poveştilor sale

Trăiesc în comuna Runcu de peste 25 de ani. El, capul familiei, este pădurar, iubitor de animale, mândru de familia sa. Are doi copii mari, iar cu soţia s-a înţeles mereu, din tinereţe. O familie în care poveştile au un rol important.

Familia Gângioveanu este una dintre cele mai respectate din comuna Runcu: Nicu este pădurar de mai bine de 30 de ani şi a ajutat pe toată lumea. Tolba vânătorului este plină de poveşti frumoase despre oameni şi animale. Nea Nicu a fost şcolit în această meserie şi apoi s-a calificat la Ocolul Silvic Runcu. Bărbatul, trecut de 48 de ani, cu chipul senin şi cu o privire pătrunzătoare, spune că o mare parte din viaţă şi-a petrecut-o printre copaci şi jivinele pădurii. „Dacă iubeşti animalele şi pădurea, îţi lipsesc dacă nu petreci destul timp cu ei. Frumuseţea pădurii, verdele copacilor, susurul apei Şuşiţei, prietena mea dragă, fidelă, se numără printre cele cărora le duc dorul. Familia şi pădurea dragostele mele. Ce să-i faci? Viaţa asta este frumoasă dacă ştii să o trăieşti“, a spus nea Nicu zâmbind, trăgând cu poftă dintr-o ţigară. Scriitorul lui preferat este Mihail Sadoveanu şi are acasă o mulţime de cărţi. de aici s-a născut şi dragostea pentru natură şi vânătoare.

Povestea iubirii

Lui Nicu Gângioveanu îi place să spună poveşti. Pădurar din tinereţe, Nicu Gângioveanu a întâlnit dragostea în pădure. Castanii i-au adus o iubită pentru restul vieţii, o femeie frumoasă, îndrăzneaţă şi cu ochi limpezi ca apa de munte, care i-a dăruit doi copii minunaţi, spune Nicu Gângioveanu.

„Am avut noroc şi viaţa mi-a fost frumoasă. Nevasta am cunoscut-o cu ani şi ani în urmă, un sfert de secol, de parcă o ştiam de o viaţă. Tare drag mi-a fost de ea! Soarta a făcut ca pădurea, prima dragoste, să-mi aducă în cale altă dragoste“, a povestit Nicu Gângioveanu.

Fiul şi fiica lui îşi amintesc mereu de copilărie ca de un timp plin de dragoste. „Ne-au povestit cum s-au întâlnit. În plantaţia de castani. Lui tata i-a fost tare dragă mama. Şi ei i-a plăcut de el. Şi apoi, după un timp, s-au reîntâlnit, s-au cunoscut mai bine. A urmat căsătoria şi viaţa împreună, noi, copiii, greutăţile, frumuseţile şi bucuriile trăite în familie. Tata este pasionat de pescuit, de vânătoare, de animale. Mama de flori, este o gospodină desăvârşită. Au fost alături de noi. Copilăria a fost frumoasă, doar eram familia poveştilor“, a spus fata lui Nicu Gângioveanu.

A făcut facultatea la Craiova, a reuşit să-şi găsească un serviciu. este acum, cum zice tatăl său, pe picioarele sale, dar tot mai are uneori nevoie de ajutor. Fiul, Virgil, are 22 de ani şi este pasionat de motociclete, la fel ca tatăl său.

La foc se deapănă amintirile vânătoreşti

Casa familiei Gângioveanu este la Suseni. Frumoasă, cu o arhitectură specifică olteniei, cu pridvor şi vie, cu uşi de lemn şi camere la etaj, iar jos, un beci mare şi răcoros, plin de butoaie şi damigene, semn că în gospodărie locuiesc oameni muncitori şi strângăreţi. Casa a fost martora a foarte multe chefuri şi petreceri vânătoreşti. Tineri şi bătrâni, la un pahar de vin şi o friptură bună, sau o tochitură gustoasă cu multă ceapă şi mai mult ardei gras, oaspeţii aprind un foc mare şi se fac roată în jurul lui. Poveştile curg precum vinul bun din beciul lui Gângioveanu. Vânătorul şi pădurarul Gângioveanu spune că animalele pădurii sunt fiinţe deosebite. Omul nostru ştie când trebuie ucis un animal, astfel încât să nu fie pusă în vreun pericol specia. Virgil, băiatul său, l-a însoţit la multe partide de vânătoare. Iar fata era şi ea nevoită să meargă cu tatăl său la pescuit ori la vânătoare: „Trebuia să-mi iau o carte cu mine, căci altfel muream de plictiseală. Tati nu vorbeşte când este la pescuit, nu te lasă să te apropi de el, ai putea să-i sperii peştii“, a spus fiica pădurarului.

Flăcările focului te îmbie să te linişteşti şi să asculţi o poveste. Într-un an, de mult, Nicu a găsit în pădure un pui de cerb. Era mic şi frumos, aşa că l-a adus acasă. Doar nu era să-l lase jivinelor pădurii. Era rănit şi primind îngrijirea oamenilor din familia pădurarului s-a domesticit. Alături de pădurar şi fiica sa avea grijă de vietate. Până într-o zi când cerbul, care crescuse, a sărit cu picioarele în capul fiicei lui Gângioveanu: „Am intrat la el, cred că s-a speriat şi a sărit cu copitele din faţă în capul meu. Nu a fost o luptă dreaptă, nu ştiam ce să-i fac, am scăpat cu câteva negrituri“. De-a lungul anilor, pădurarul a adus acasă la soţie şi copii zeci de animale: râşi, veveriţe, vulpe şi chiar şerpi. Atât tatăl, cât şi fiul sunt pasionaţi de şerpi. Nu le este frică de ei şi ar vrea ca femeile familiei să iubească aceste animale.

Puiul vulpii şi curcile vecinului

Dorina, câinele pădurarului, a intrat într-un an în vizuina unei vulpi şi a prins unul dintre pui. I-a rupt piciorul, aşa că Nicu a trebuit să-l ia acasă, să-l îngrijească.

I-a făcut chiar o cuşcă de fier, să nu poată evada, dar într-o zi vulpea a reuşit să fugă. Nicu Gângioveanu crede că vreun copil a uitat să închidă uşa de la cuşcă. Vulpea a făcut prăpăd în curcile vecinului Vergică, 12 i-a mâncat. Pădurarul i le-a înapoiat pe toate, până când „prejudiciul“ a fost recuperat pe de-a întregul. Familia Gângioveanu va avea mereu de spus poveşti.

De treci vreodată prin Suseni, cititorule, caută-l pe nea Nicu Gângioveanu! Nu ai cum să nu dai de el şi de poveştile sale!