Clasa politică din România nu pare dornică să plece în vacanţă. Subiecte fierbinţi aruncă în clocot partidele şi personalităţile politice, iar nouă ne strică liniştea verii. Marele eveniment al acestor zile îl reprezintă comunicarea rezultatelor Barometrului de Opinie Politică realizat de IMAS. Partidul Democrat, deşi învins pe teren, în ultima sesiune a parlamentului, câştigă la „masa verde” a preferinţelor românilor cu un scor de 50% din opţiunile de vot, propulsat, bineînţeles, de preşedintele Băsescu, în care au încredere peste 56% din românii chestionaţi. Partidul Naţional Liberal este aruncat pe locul trei, cu un amărât de 11%, după Partidul Social Democrat, agreat de 15% dintre alegători. Nea Jiji intră sigur în parlament, cu un 10% care îi va permite o prezenţă onorabilă, cel puţin numeric, în forul suprem al statului. Resturile clasei politice, resturi oarecum la propriu, reprezentate de PRM, UDMR, PLD, PC, PIN şi PNŢCD, se zbat între 1 şi 4%, fiind în afara oricărui calcul politic.
Băsescu (56%), Becali (33%) şi Stolojan (31%) sunt „tripleta de aur“ a personalităţilor politice ale momentului. Un marinar, un cioban şi un finanţist au reuşit să se facă plăcuţi, adoraţi de marea parte a alegătorilor. Această ciudată alăturare spune multe despre cultura politică a românilor şi mai ales despre pragmatismul împletit alternativ cu exaltarea şi resemnarea care caracterizează relaţia poporului nostru cu cei care sunt chemaţi să ne fie conducători.
Băsescu pare să întruchipeze voievodul salvator, acel mesia politic la care aspiră de atâtea veacuri românii. Discursul băsescian despre combaterea corupţiei, despre demonizarea clasei celor bogaţi, despre presupusa conspiraţie antinaţională dintre politicieni şi oamenii de afaceri a făcut furori în sufletele românilor, care sunt dispuşi să-şi afle salvarea mai curând sub ocrotirea paternă a unui „tătuc“, decât făcând apel la instrumentele mai greoaie şi mai complicate ale democraţiei.
Becali se identifică în mintea românilor cu un fel de boier redivivus, proprietar nu de turme de oi, ci de echipă de fotbal, generos, împărţind saci de bani în jur, creştin-ortodox mai mult superstiţios, decât trăitor, dar ctitor cu dare de mână agreat de cler, slobod la gură şi pe placul supravieţuitorului din mahala, unde victoria echipei „Steaua” sau două drăcuituri neaoşe aruncate de nea Jiji în capul vreunui adversar politic alungă tristeţea sărăciei şi duhoarea promiscuităţii. Nea Jiji tinde să devină un „cavaler” conducător al „cruciadei săracilor“ ce ameninţă să năvălească din periferiile mizerabile ale marilor oraşe în Parlamentul României, supremă răzbunare a celor ignoraţi sau amăgiţi atâţia ani de politicienii noştri cu pretenţii europene şi intelectualiste.
Stolojan recuperează simpatiile liberale ale celor care se simt trădaţi de Tăriceanu & Oil Comp., nostalgiile postdecembriste legate de perioada în care a condus guvernul, un fel de legendă despre o aşa-zisă salvare de la faliment a României de către cel supranumit „Robocop“. Stolojan încearcă să reprezinte varianta europeană, modernă, a omului politic „made in USA – World Bank“ aplicată delicat la tiparele mai strâmbe ale vieţii politice româneşti.
Căldura mare a vieţii politice româneşti din această vară anunţă tornadele unei toamne politice încărcate de conflicte dure. Alegerile europarlamentare vor schimba configuraţia clasei politice de la noi, oferindu-ne poate o formulă dominată de Partidul Democrat. Aparent, un astfel de rezultat ar genera şanse şi mai mari pentru politicienii de la PD în încercarea de a deţine controlul parlamentului şi al administraţiei în urma viitoarelor alegeri, însă, chiar şi aşa, într-un mediu politic oarecum mai stabil măcar în formă, dacă nu şi în fond, nimeni nu ne oferă garanţia că vom fi martori ai reformei morale a clasei politice.
Dimpotrivă, pentru eventualii câştigători va fi şi mai mare ispita de a stagna în actualul model politic care face lejeră utilizarea puterii în interesul partidului şi în detrimentul interesului public. Căldura mare a sondajului IMAS dă dureri de cap multora dintre politicienii români, însă riscul cel mai mare este ca aceia care se văd deja învingători să nu facă insolaţie, o insolaţie care nu are vindecare şi ale cărei consecinţe le vom suporta tot noi, amărâţii ademeniţi la urnele de vot.
