Există o parte din noi care rămâne veşnic tânără. Unii o numesc spirit, alţii o numesc suflet, alteori se spune că ar fi doar o stare, însă, indiferent de nume sau trăire, această parte din noi este cea care iubeşte. Uneori prea intens, când avem doar 16 ani, alteori imatur şi iresponsabil, când avem 36 de ani.
Este destul de greu să poţi acorda partea din tine care iubeşte cu vârsta biologică pe care o ai. Atunci când copilul nostru de 13, 14, 16 ani se îndrăgosteşte şi trece de la o stare de „muţenie“ la veselie inexplicabilă şi stă cu ochii pe „mess“ sau pe mobil, când drămuieşte fiecare leuţ şi visează „cu capul în nori“, ne este destul de greu, ca părinţi, să acceptăm marea dragoste „a lu’ ăla micu’“. Apar comentariile şi ironiile. Sunt anunţaţi bunicii, armata salvării, prietenele mamei, unchii şi mătuşile. Fiecare îşi dă cu presupusul şi marea dragoste este doar un subiect de o mică şuetă la ora de băut cafea. Apoi, „copiii“ devin personaje de telenovelă, iar relaţia lor, persiflată „angro“ de adulţii experţi care ştiu întotdeauna „cum stă treaba“, devine suportul unor conversaţii în care „greii“ se dau şi mai mari: „Ce ştie, bă, ţâncul ăsta cum e treaba cu fetele?“. Urmează o poveste despre tinereţea extrem de interesantă, plină de pilde şi învăţăminte a adultului expert şi o invitaţie: „Să vii la mine să te învăţ eu cum este cu chestiile astea“.
Adolescentul oftează din toţi rărunchii, mai dă din cap, aprobă plictisit, cu ochii nedezlipiţi de ecranul calculatorului, şi îşi continuă de „downloadat“ muzica de pe net. Aceasta, în cel mai fericit caz, este „haus“, cum îţi aruncă peste umăr odrasla că s-ar numi înşiruirea de sunete pe care o auzi; încerci să cauţi o linie melodică asemănătoare cu ceea ce ştii tu că este muzică şi, dacă ai noroc, chiar recunoşti un pasaj, două…
Părinţi resemnaţi şi adolescenţi nedumeriţi
Cam acesta este cadrul în care copiii drăgălaşi de acum câţiva ani îşi trăiesc marile iubiri adolescentine. Psihologic vorbind, părinţii au o problemă cu vârsta la care ar fi potrivit ca „ăia mici“ să se îndrăgostească, iar adolescenţii au şi ei o nelămurire cu grija exagerată a părinţilor faţă de marile lor iubiri.
Dragostea adolescentină este extrem de pasională şi imprevizibilă. Adolescentul găseşte în această dragoste izvorul vieţii. Lumea capătă culoarea ochilor colegei de bancă şi inima bate doar când cineva îi rosteşte numele. Adolescentului i se pare acum că totul capătă sens. Dimineaţa începe cu un mesaj pe mobil sau pe net, iar ultimul din cele 20 „noapte bună“ este spus când vocea tatălui îi strigă de dincolo „să oprească o dată calculatorul şi să iasă de pe mess“ sau i-l aruncă pe geam. Dragostea tinerilor este la fel de neînţeleasă pentru unii dintre părinţii lor ca şi muzica, versurile, obiceiurile şi programul adolescenţilor din ziua de astăzi. Există mulţi părinţi resemnaţi şi adolescenţi nedumeriţi. Ambele tabere se întreabă ce nu merge, ce nu mai este în regulă. Comunicarea este extrem de dificilă între cele două generaţii. Părinţii tinerilor de astăzi sunt adolescenţii „generaţiei în blugi“, pentru care singurul spectacol-concert unde aveau voie să-şi exteriorizeze emoţiile era cenaclul Flacăra, iar exteriorizarea emoţiilor însemna cântatul în grup cu mâinile pe sus şi legănatul pe hiturile de pe vremea aceea. „Puştoaico, tu ai sânge de viperă“ era unul dintre cele mai îndrăzneţe versuri cântate în acele concerte şi era mai pasional pentru acei adolescenţi ai anilor ’80, decât toate telenovelele de astăzi la un loc. Nu se poate compara acest tablou cu concertele generaţiei de astăzi, unde exteriorizarea emoţiei înseamnă să-ţi scoţi tricoul şi să arunci cu el de pe umerii unui „boyfriend“, concertul însemnând, în cel mai fericit caz, Vama Veche. Găsim versuri cu acţiune şi azi; cântecul lor „Hotel Cişmigiu“ este relevant. Pasiunea este şi ea prezentă… şi nu numai la concerte!
Îngăduinţa e un semn de maturitate
În acest haos, între părinţii derutaţi, cândva şi ei adolescenţi, şi „copiii“ din faţa calculatoarelor există o mare asemănare: intensitatea iubirilor din adolescenţă, văpaia inconştienţei şi puritatea primelor iubiri. Singura diferenţă între aceste două generaţii o constituie modul în care fiecare şi-a manifestat trăirile, mijlocele prin care a făcut-o şi contextul social în care a trăit aceste iubiri. Unii mai constrânşi, cei de azi, mai liberi.
Un zâmbet al adulţilor atunci când strigă la adolescenţi, o privire mai înţelegătoare atunci când simt că nu mai pot şi când totul pare că o ia razna şi adolescentul nu mai are nici o şansă, o amintire cu primul lui zâmbet de când era bebeluş sunt reţete care funcţionează. Sigur o să vă încălzescă sufletul şi o să puteţi rezista încă o zi… „până îşi revine“. Universul nu are nevoie de încă o dramă, ca în „Romeo şi Julieta“. Îngăduinţa e un semn de maturitate, iar susţinerea, dialogul real, respectul sunt atitudinile de care ei au nevoie de la părinţi în această perioadă. Şi mai au acum nevoie de ceva mult mai important. De a crede că prima lor dragoste este şi ultima! Au atâta încredere şi speranţă! Noi, adulţii de astăzi, ştim! Adolescenţii au nevoie să fie lăsaţi să iubească! În felul lor. Şi ei au dreptul la speranţă!
Material realizat de Gina Chiriac, psihoterapeut la Centrul de Sănătate „Sf. Grigorie Decapolitul“, din Craiova, situat în incinta Liceului de Chimie, telefon: 0744.545.352
