Lucian Poenaru are 11 ani si locuieste cu parintii si cu sora lui in Bailesti. Are casa, camera lui, iar mincarea nu-i lipseste – fie ea buna sau proasta. Parintii – oameni obisnuiti pe care anii i-au tinut impreuna – il iubesc ca pe lumina ochilor. Georgiana, sora lui de 12 ani, il adora – doar e fratele ei, mezinul familiei si cel mai drag prieten. Chiar si Floarea, cu toata amaraciunea si tristetea celor 65 de ani, isi regaseste alinarea si bucuria in zimbetele nepotului ei scump. Nimeni nu ar putea spune, asadar, ca Lucian este un copil nefericit. Realitatea este insa incredibil de cruda. De zece ani, fiul familiei Poenaru nu a mai parasit curtea parinteasca. De zece ani, Lucian nu a mai atins iarba, florile, pamintul. De zece ani, baiatul zace imobilizat in pat si doar cei dragi il mai poarta, in brate, prin fata casei, sa-l vada soarele si sa-l mingiie vintul. De la 11 luni, Lucian este orb, paralizat si epileptic.
O raceala l-a adus la stadiul de leguma
In urma cu aproape 11 ani, dupa o sarcina fara probleme, Mariana Poenaru a dat nastere unui baietel dolofan, frumos si sanatos. Era al doilea copil, dupa Georgiana si, cum cei doi soti isi dorisera cu ardoare un baiat, inca din prima zi de viata, Lucian a fost micul lor print. Era cel mai cuminte, cel mai frumos, cel mai scump copil din lume, iar grija parintilor – fireasca, nascuta din iubire – devenea uneori exagerata, nebuneasca. Fericirea tinerei familii a fost insa de scurta durata. Cu doar o luna inainte de a implini un an, Lucian s-a imbolnavit. Aparent, era o simpla raceala. In citeva zile insa, baiatul a intrat in coma, avind convulsii febrile puternice. Doua luni a stat internat in Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova. Dupa prima saptamina a iesit din coma, insa situatia a ramas la fel de grava. S-a intors acasa, la Bailesti, cu diagnosticul necrutator al medicilor: tetrapareza spastica. Un an mai tirziu, Mariana si-a dus fiul la Bucuresti, dar nici medicii de aici n-au fost mai optimisti. „Nu se mai poate face nimic“, era raspunsul pe care-l primea femeia de fiecare data. Pierzindu-si orice speranta, Mariana s-a intors acasa, cu copilul in brate. Nu mai avea nimic de facut decit sa astepte minunea de la Dumnezeu.
„Asa a vrut Dumnezeu!“
Asa au trecut zece ani lungi si durerosi. Tetrapareza spastica a afectat si nervul optic, iar Lucian a ramas orb. O vreme a urmat un tratament prescris de medici, dar cum nu-si facuse nici un efect, parintii au renuntat sa-si mai hraneasca fiul cu medicamente. O vreme au mai frecventat sedintele de gimnastica recuperatorie, dar si acestea au ramas fara rezultat. In prezent, Lucian urmeaza numai tratamentul pentru epilepsie. La 11 ani, o mina de om isi duce zilele intr-un pat prea mare pentru el. Familia il ingrijeste cu aceeasi dragoste ca in prima zi a bolii. Vremea le-a furat speranta. Si parintii, si bunica, si sora s-au resemnat: „Asa a vrut Dumnezeu“, isi spun cu ochii inlacrimati de tristete, mingiind obrazul copilului. Nu si-au permis sa cumpere un carucior, asa ca il tin, cu rindul, in brate, in fata casei. Boala l-a adus, in timp, la asa-zisul stadiu de leguma. Lucian nu aude, nu vede, nu reactioneaza in nici un fel. Dar bunica lui are convingerea ei, ea stie ca lumina ochilor, micul ei print, o simte, o aude, stie ca e linga el si il intreaba de zeci de ori pe zi: „Ce e, zina mea?“ Dar niciodata nu primeste un raspuns.
