Cinci pe Lipscani, trei la Unirea, doi in Craiovita si Brazda, doi in piata… Rândurile vânzatorilor ambulanti de carti s-au rarit serios in ultima vreme. Motive sunt destule. Dar unul doare cel mai rau dintre toate: lipsa de respect pentru carte!
Livia si Nicolae Radulescu sunt doar de trei ani pe piata. Dupa zeci de ani de munca la stat – unul ca electrician, celalalt ca operator in industrie alimentara – si câteva luni la patron, sotii si-au inchiriat un spatiu de vreo doi metri in Piata Centrala. Si-au luat mese, doua scaune si au pornit afacerea – cam ingalbenita de ani, dar, sperau ei, de succes. „Noi vindem carti vechi. Ne-am gândit ca se dau mai bine decât cele noi, care, de cele mai multe ori, au preturi inaccesibile. In al doilea rând, furnizorii se gasesc usor: sunt destui oameni care, din pricina saraciei, sunt nevoiti sa-si vânda cartile din biblioteca pentru a supravietui. Printre ei se numara fosti profesori, doctori, oameni care au doar carti bune, autori consacrati. Gândita astfel, afacerea nu avea cum sa dea gres“, povesteste Nicolae Radulescu inceputurile „bisnisului“.
In aglomeratia pestrita din piata, intre taranci cu legaturile de usturoi pe mâna si tarabe cu marfa ieftina „de la rusi“, stivele de carti au atras de la bun inceput privirile si degetele intelectualilor surprinsi la ora de cumparaturi lunare. Succesul s-a lasat insa asteptat pâna in ziua de astazi. „Nu e nici o scofala! Câstigam putin peste salariul minim pe economie… adica mai nimic. Apoi socotim: doua milioane chirie, taxe la fisc de un milion jumate, cât ne costa transportul, iar dupa ce tragem linie, mai ca nu ne alegem cu nimic“, spune patronul anticariatului.
Anticariatul – o afacere proasta
Chiar si cu adaos de suta la suta – cât le permite legea – vânzarea de carti vechi nu este nicidecum o lovitura, cum credeau. Mai mult, ca in toate sectoarele de comert, exista sezon bun si sezon prost. „Perioada cea mai buna este toamna, când incep scolile si se cauta manuale, beletristica din programa, studii sau dictionare. In rest, ne târâm cum putem. Preturile sunt mici: cea mai scumpa carte la noi este patru sute de mii, iar cea mai ieftina, zece mii de lei. Si totusi, la 500 – 600 de volume câte avem pe stoc, abia daca vindem de trei – patru sute de mii de lei pe zi. Clientii nostri, desi sunt oameni de cultura, se numara printre cetatenii saraci, pensionari, care nu-si permit sa ia mai mult de o carte, doua pe luna, si aceasta cu destul efort“.
Cât priveste conditiile de munca, nici acestea nu-i incurajeaza deloc pe comerciantii de carti. Pititi pe jumatate sub streasina unei hale galbene, in mijlocul vuietului de iarmaroc, in ger sau pe canicula, Livia si Nicolae numara anotimpurile la fel de incet cum isi numara câstigurile. „Dar nu renuntam! Cât de curând, unul dintre noi va trebui sa plece un pic prin strainatate, sa reusim cumva sa ne intretinem familia. Dar afacerea va ramâne, macar dintr-un singur motiv: oamenii care vin aici, cu care vorbim, chiar daca nu ne imbogatesc material, ne dau suficienta bogatie spirituala, care sa ne tina si de foame, si de cald!“.
„Vrem gherete a la Sena!“
Nici tipenie pe strada. Orasul se trezeste cu lene in ploaia mocaneasca. Ici-colo, un trecator zgribulit sub umbrela se grabeste spre serviciu. O vreme sa nu-ti scoti nici câinele din casa, cum zice proverbul. Si totusi, pe Lipscani, forfota e in toi. Se cara cu mâinile goale baloturi, carucioare pline de cutii invelite in folie, mese pliante, scaune, tevi metalice. Din trei in trei metri, se asaza câte o tabara: „tonetele“ vânzatorilor de carti, ale buchinistilor. O ora si jumatate, atât dureaza intregul proces care, de când cu mutarea de pe Unirii – acum santier, include o pierdere de vreme in plus: ridicarea corturilor care sa protejeze cartile de umezeala. „Nici macar nu avem voie cu ele“, se revolta Elena Ghita, luptându-se sa intinda foaia impotriva vântului. „Cica nu ar fi estetic! Dar pe noi ne intreaba cineva? Noi trebuie sa protejam cartile, nu le cumpara nimeni deteriorate! Si apoi, oameni suntem cu totii: cum sa muncim daca ne ploua, ne ninge sau ne bate soarele in crestetul capului? Avem si noi familii, tinem la sanatatea noastra! Nimeni nu se gândeste insa la aceste tarabe, care, in alte tari, sunt protejate. Ele vând literatura, cultura, ele destupa oamenii la minte! In Ploiesti, in Brasov, autoritatile au amenajat spatii speciale, frumoase. La noi?! S-au ocupat de piete, de florari, dar de vânzatorii de carti, nimeni!“.
Apel catre primar!
Incinsa bine de nedreptatile cu care se confrunta breasla vânzatorilor, Elena Ghita expune aspecte la care probabil nimeni nu se gândeste atunci când se opreste sa cumpere o carte. Mutati dintr-un loc in altul – dupa cum bate vântul constructiilor epocale din Craiova, tarabagiii si-au pierdut multi dintre clienti. Au fost lasati apoi in voia sortii, insirati pe un trotuar – fara un acoperis deasupra capului, fara un grup sanitar prin apropiere, fara un loc in care sa-si depoziteze miile de volume, pentru a nu mai fi nevoiti sa le care, cu bratele, dimineata si seara, zi de zi, anotimp de anotimp. Mai mult decât atât, chiria s-a marit atât de mult incât multi dintre vânzatori, daca nu au renuntat inca la meserie, se gândesc serios sa o faca. „Este inuman sa muncesti in asemenea conditii. Eu sunt de 13 ani la taraba. Si am asteptat mereu sa se schimbe ceva. Când au amenajat asa frumos tonetele de flori, am crezut ca asa se va inâmpla si la noi. Dar a fost chiar mai rau. Acolo, pe Unirii, eram cât de cât la adapost, mai intram intr-un magazin, ne mai incalzeam. Dar nici acolo nu era un amplasament bun, pentru ca spatiile acelea erau, de asemenea, inchiriate, iar noi le acopeream intrarea! Ne-au mutat aici, de acord, dar de ce nu ne-au amenajat gherete frumoase, cum sunt cele de pe malul Senei, in Paris, in care sa fim la adaopost si noi, si cartile. Sa stam civilizat, sa fie o placere si pentru cumparatori sa vada cartile, sa le rasfoiasca. Nu zice nimeni sa ni le dea cineva gratis. Sa ne cheme domnul primar, sa ne consulte si, daca ne putem permite, le cumparam noi!“, decide energic Elena Ghita.
„Totul depinde de noroc… si de vreme“
Jos, la Unirea, sub coloane, bate vântul. Din patru tarabe de carti noi si patru vechi mai supravietuiesc doua, respectiv una. Unul dintre eroi este Eleodor Surcel, vechi in meserie numai de doi ani. „Nu e afacerea mea, sunt angajat la o firma“, explica barbatul motivul care il mai tine in strada si potriveste grijuliu cartile pentru clientii rari. „Vânzarea merge greu, ca toate in tara asta. Pot sa vând de câteva milioane pe zi – cum se intâmpla vara sau, cel mai bine, toamna – ori numai de trei – patru sute. Pâna la urma, totul depinde de noroc… si de vreme“, zice si isi trage mai bine gulerul care il apara de curentul patrunzator. Norocul, intra in detalii domnul Surcel, nu se socoteste insa numai dupa punga cumparatorului. Nu de teama frigului, a hotilor sau a pisicii negre i-au plecat insa lui Surcel colegii de breasla, care altadata umpleau intregul gang din Valea Vlaicii. Ci din pricina taxelor care, in numai un an s-au marit de zece ori. Daca la inceputul lui ianuarie 2006 chiria era de 350.000 de lei vechi pe metrul patrat, ea a devenit de un milion si jumatate. Din 2007, aceasta a crescut la trei milioane. „Eu sunt vânzator, câstig salariu fix si procente din vânzare. Cei care au afacere cu carti insa nu o mai duc la fel de bine ca inainte. De aceea, multi au renuntat. Si, pe zi ce trece, vânzatorii de carti – buchinistii – se tot imputineaza. Iar de pierdut aici nu are decât cetateanul, care nu va mai avea de unde sa cumpere carti“, concluzioneaza Eleodor Surcel.
E trecut de sase. Se intuneca. Pe Lipscani, in ritmul plictisit al ploii, câteva umbre zgribulite incep programul de seara. Cu grija, se aduna cartile una câte una, se impacheteaza in folie, apoi in cutii, iar de aici, pe brate, carucioare pâna la masini. Fix o ora si jumatate, pâna când strada ramâne pustie in urma buchinistilor – vânzatorilor de carte.
