La Bucuresti, statuia lui Caragiale nu-si gaseste un loc care sa nu fie provizoriu. A fost mutata mereu, sub diverse pretexte. O vreme, a stat in curtea cladirii unde pe atunci functiona Editura „Cartea Româneasca“, pe fosta strada Nuferilor, actualmente General Berthelot. De-acolo, edilii Bucurestilor au dus-o intr-un scuar de pe strada C.A. Rosetti. Dar nici nu se obisnuisera bine pietonii din acel cartier cu bronzul care-l infatisa pe Caragiale, ca statuia a fost mutata din nou. A fost dusa in fata Teatrului National unde a stat linistita câtiva ani. Recent, din ratiuni care imi scapa, cineva a decis ca „ultimul ocupant fanariot“, cum il caracterizau detractorii lui Caragiale pe la inceputul secolului trecut, nu e bine sa fie lasat sa intâmpine spectatorii care vin sa vada un spectacol la Teatrul National. Drept care s-a hotarât ca statuia sa fie mutata din nou. Inca nu stiu ce loc nou i s-a destinat, dar, daca judec dupa ce s-a intâmplat pâna acum, nici locul acela nu va fi sigur, probabil.
Se pare ca avem ceva de impartit cu cel care ne-a pus oglinda in fata si s-a dovedit a fi cel mai mare psiholog al nostru. Sau poate ca epigonii lui Tipatescu, Trahanache si Catavencu se razbuna impotriva autorului „Scrisorii pierdute“ ca si-a permis sa-si bata joc de „strabunii“ lor. Desi ar mai exista o explicatie pentru peripetiile statuii lui Caragiale. Si anume ca lumea lui nu mai e de actualitate. E depasita.
Celor care nu mai cred in democratie din pricina formelor pe care le-a luat „democratia“, din ce in ce mai „originala“, de pe malurile Dâmbovitei, le-as putea spune ca savârsesc o greseala capitala. Simplificând, desigur, as asemana „democratia“ cu o sala de teatru, pe scena careia se poate juca si „Hamlet“ si o comedie bulevardiera, de prost gust. Nu sala e de vina, deci, când spectacolul e mizerabil. Important e ce spectacol se monteaza pe scena salii respective si, bineinteles, cu ce distributie.
Multa vreme, am fost convins ca pe scena democratiei românesti e reluat Caragiale, in varianta noua, cu alti catavenci, cu alti farfurizi si alti tipatesti. Si, in consecinta, puteam sa ma amuz de ceea ce vedeam. Azi, insa, nu mai am resurse pentru amuzament. Caci, dupa parerea mea, spectacolul de pe scena democratiei românesti a derapat dincolo de ridicol. Dincolo de Caragiale. A devenit grotesc, sinistru, asa cum au dovedit-o cu vârf si indesat „discutiile“ pe tema votului din Senatul României care a respins ordonanta de urgenta ce transforma Parchetul National Anticoruptie in Departament incadrat in Parchet pentru a permite urmarirea penala a „marilor corupti“.
Precizez ca nu sunt deloc un admirator al guvernului Tariceanu. Nici mie nu-mi place ca guvernul Tariceanu a batut toate recordurile in materie de ordonante de urgenta, lasând parlamentul cu ochii in soare. In plus, nu pot sa vâr mâna in foc ca DNA nu e legat cu sfori subterane de Palatul Cotroceni. In schimb, imi e mai mult decât limpede ca Senatul s-a solidarizat acum cu marii suspecti de coruptie. Si ca, pentru a acoperi aceasta solidaritate perversa (desi mai corect ar fi sa spun „cârdasie“), care transforma un for democratic („principala institutie a democratiei“, zic manualele) in garda pretoriana a oligarhilor, a inlocuit anticoruptia prin vorbarie juridica, dupa modelul teologilor ce dizertau in Bizantul asediat de turci despre sexul ingerilor. Zile in sir am urmarit la televizor o trancaneala, cu pretentii de seriozitate, pe tema „constitutionalitatii“ unui vot cu alte substraturi. Nu e, oare, dincolo de Caragiale un asemenea spectacol grotesc?
