Când se năştea omul acesta, cu exact o sută de ani în urmă, istoria nu înregistrase încă nici unul dintre marile evenimente ale secolului trecut. E straniu; am în faţă, în carne şi oase, un contemporan al Primului Război Mondial, al Unirii de la 1918, al fascinantei Românii interbelice, „domnişoara“ cu ochi frumoşi, curtată atunci de toţi craii Europei, ţara de poveste cu regi şi amante, cu partide politice hazlii şi zgomotoase, cu legionari şi crime tenebroase, cu poeţi, pictori şi cântăreţi de soi, al teribilului moment 23 August, când, pentru noi, lumea s-a întors într-o clipă cu susu-n jos, al cenuşiului care a urmat, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, cu strigătul unguresc din 1956, cu revolta de la Praga din 1968, cu Paul Goma şi al său general Pleşiţă, cu furia poloneză din 1970, cu Zidul berlinez şi cu toate celelalte nenumărate lucruri aciuate de o eternitate în memoria publică şi în caietele de note ale cercetătorilor trecutului, al epocalei răsturnări din 1989 şi al căutărilor haotice care continuă şi astăzi într-un spaţiu interzis nouă, încă de la început, de un singur, mare vinovat, Ion Iliescu.
O chestiune de inadecvare
Nu poţi să pătrunzi, în limitele tot mai precis definite ale educaţiei construite pe adevăruri raţionale, demonstrabile ştiinţific, secretul şi logica unei existenţe atât de îndelungate. Şi dacă în discuţie s-ar afla doar biologia, doar refuzul cărnii de a se preda … Dar omul este infinit mai mult de atât. În poveştile fantastice ale copilăriei, la care eşti obligat să faci recurs, nemuritorii suferă, în primul rând, de inadecvare. Vremea aleargă mai repede decât oricine. Obosite, înfrânte, zeităţi teribile ale veacurilor sau mileniilor trecute aleg, în cele din urmă, să piară pentru că tot ce le este familiar se şterge încet, dureros, din realitate. Dispar, pe rând, locurile, obiceiurile şi oamenii dragi lor, iar în camerele părăsite ale inimii se instalează trăiri, sentimente şi persoane străine, reci şi urâte, într-o agonie tăcută, o suferinţă ineluctabilă care tot sporesc şi care cândva, în acea clipă unică de înţelepţire cu care Divinitatea îşi răsfaţă copiii de suflet, vor ajunge să cântărească mai mult decât dorinţa de a trăi şi vor lumina eliberator bezna de idei şi de putere a sufletului captiv într-un trup şi într-o lume în care el, zeul, nu mai găseşte nimic din confortul, din bucuria, din firescul de altădată.
„Aici lucrezi, nea Vasile?“
„Iliescu a greşit, nu trebuia să-l omoare pe Ceauşescu“, spune Vasile Tutunea, un oltean născut la Morunglav, pe 26 ianuarie 1911. Cândva, înainte ca scorniceşteanul să ajungă mare om în România, Vasile şi Nicolae erau chiar prieteni. În ‘43, ‘44, Ceauşescu lucra la o cizmărie, iar Vasile, la o brutărie din acelaşi cartier bucureştean. „I-am ajutat mult pe Ceauşescu şi pe Leana, nevastă-sa“, se amuză bătrânul. „Ei nu prea găseau de mâncare pe atunci, iar eu, fiindcă aveam de unde să iau, le duceam pâine cu roaba, de n-o puteau duce. Măria, sora lui Nicolae, deschisese un birt pe la care treceam câteodată şi unde o vedeam mai-mereu pe Leana, vestita «CO doi» de mai târziu, bucătăreasă a localului“.
După ce Nicolae a ajuns om mare la partid, relaţia dintre ei s-a cam răcit. S-au întâlnit o dată, pe timpul lui Dej, la o şcoală de calificare din Bucureşti. „Nea Vasile, ce faci?, i-a strigat Ceauşescu, te văd cam supărat“. „N-am vrut să-i spun că eram cicălit pentru că fusesem primar pe timpul legionarilor“, oftează nea Vasile, mă temeam că o să fugă după aceea de mine ca de dracu’. Dar i-am povestit. Şi aşa s-a întâmplat, a luat distanţă numaidecât“.
„Aici lucrezi, nea Vasile?“, l-a întrebat Ceauşescu peste câţiva ani, în piaţa de zarzavaturi din Bucureşti în care muncea Vasile Tutunea. Ceauşescu voia să-l aresteze pe şeful Gostatului, care punea în vânzare, pe tarabă, cartofi plini de noroi. „Lasă-l în pace, Nicule, i-a spus Vasile, nu el strică. El pune pe cântar ce primeşte, nu are vreme să cureţe marfa“. S-a uitat încruntat în stânga, apoi în dreapta, a bombănit ceva şi a plecat imediat, urmat de tot alaiul de miliţieni care îl însoţeau.
De-aş avea eu vârsta ei…
Cum arată Vasile Tutunea? Luaţi o coală A4, construiţi din ea, cu mâna liberă, o siluetă umană cu cap, corp, mâini şi picioare, strângeţi-o apoi în pumn, despachetaţi-o, întindeţi-o din nou, cu grijă, pe o suprafaţă tare şi netedă, apoi ţineţi figurina în apropierea focului, câteva secunde. Astfel aş descrie eu, vulgar şi poate maliţios, minunea de la Morunglav. Sunt rău, ştiu, dar cuvinte mai potrivite nu găsesc acum. Cred, oricum, că mulţi dintre bătrânii de optzeci de ani ar schimba bucuros, în secunda întâi, totul cu Vasile Tutunea, care, în faţa ochilor noştri miraţi, face, cu doar două zile înainte de a împlini un secol de viaţă, un secol!, o uluitoare demonstraţie de respect faţă de nimicurile fiecărei zile din nesfârşitul zbucium al omului urban, obişnuit, neglijabil, de valorizare a acelor banale cutume de convieţuire socială pe care ajungi să le preţuieşti, să le observi măcar, doar atunci când o persoană cu totul specială, precum Vasile Tutunea, te învaţă, într-un loc aproape magic, că înălţimile spre care năzuieşti sunt, de fapt, simple iluzii, iar adevărurile fundamentale ale vieţii aşteaptă încă să fie descoperite.
Să trăieşti o sută de ani … Omul nostru vede, aude, merge prin casă fără baston şi îşi aminteşte totul, uluitor de precis. „Boala nu s-a atins niciodată de mine“, spune el. „Toata viaţa mea, cam lungă, ce-i drept, chicoteşte discret, m-am bucurat de o sănătate de urs“. Este veteran de război, decorat după Revoluţie, filieră prin care primeşte două milioane şi jumătate pensie. „Nu ţi-au tăiat-o încă nemernicii ăştia, nene?“, întreb neruşinat, pe jumătate în glumă. Nu răspunde, deşi prezenţa televizorului de pe masa camerei meschine, întunecoase şi cumplit de anacronice în care ne aflăm îmi spune că legăturile lui cu actualitatea publică sunt suficient de solide pentru ca o astfel de discuţie să nu moară înainte de a începe. Mai câştigă alte câteva milioane de la stat, unde a lucrat vreo patruzeci de ani, aşa că de ce să se plângă, n-o duce rău cu banii.
Soţia, Ioana, cu un an mai tânără decât el, i-a murit în 1999. A pierdut şi doi dintre cei trei fraţi ai lui, iar cel mai mare dintre copii, trei la număr, a împlinit 76 de ani. Pe Ioana n-o mai plânge de mult, acum ţine lângă el, în bătătură, o femeie de ajutor de 80 de ani („eee, de-aş avea eu vârsta ei…“), căreia îi oferă salariu şi cazare. „O bătea bărbatu-său, aşa că am luat-o aici“, povesteşte nea Vasile. „Eram frumos altădată. În tinereţe, alergau muierile după mine, am trăit o viaţă bună“. Chiar şi Tudor Vornicu, realizatorul TV, care locuia pe aceeaşi stradă cu el şi care l-a ajutat să obţină buletin de Bucureşti, a observat cât de arătos este nea Vasile, care n-a băut şi n-a fumat niciodată. Iar dacă acum îi pare rău de ceva, asta nu ţine de trecut, ci de prezent. E cam bătrân, şi nu-i place.
Petrecerea stă să-nceapă
Ştim astăzi că elementul central al existenţei, în fiece aspect al ei, este echilibrul. O deviaţie infimă, de un milimetru, de la dozajul perfect al vreuneia dintre cantităţile cu care operăm, şi universul însuşi s-ar face pulbere. Nimic nu se pierde, totul se transformă, ne învaţă fizica elementară. Formulat altfel, pe măsură ce îmbătrânim, capacităţile fizice şi energia specifică tinereţii trebuie să fie înlocuite de altceva, la fel de consistent.
Un mare cântăreţ rock, ajuns la 50 de ani, spunea, pe la sfârşitul deceniului trecut, că a trecut prin trista aniversare cu seninătate şi cu bucuria de a constata că a reuşit să adune de-a lungul anilor o sumă de amintiri frumoase. Sunt, să ştiţi, un bun mai important decât îşi închipuie unii dintre voi şi decât credeam chiar eu, cu puţină vreme în urmă, avertiza, înţelept, muzicianul britanic.
Cum trebuie să arate, oare, cutia cu aduceri aminte a acestui om de o sută de ani, împăcat cu el însuşi, în deplin dispreţ faţă de felul nemilos în care s-a împuţinat fizic? Cât de mult s-a întors el în interior, către el însuşi, cât de bine se simte el acolo, între flash-uri colorate cu oameni morţi şi locuri de mult dispărute, şi ce mai reprezintă exteriorul, noi, ceilalţi, pentru Vasile Tutunea? Ce chimie ascunsă puterii noastre de înţelegere lucrează oare aici?
Poate că moartea nu e altceva decât separarea totală de lume, renunţarea la realitatea brutală, contondentă, în care ne mişcăm o perioadă. Intrăm acolo, în camera cu albume pline cu poze îngălbenite, închidem uşa pe dinăuntru şi gata. Petrecerea poate să înceapă.
Nu Dumnezeu
Pentru Vasile Tutunea, momentul de cumpănă s-a petrecut în război. Se afla la Marea Azov, la ruşi, într-o unitate militară din linia întâi a frontului. Rezervele de armament ale oştilor română şi germană erau aproape epuizate, aşa că superiorii l-au trimis pe tânărul Vasile la Craiova, de unde trebuia să aducă, în cel mai scurt timp posibil, două vagoane de exploziv. Călătoria până la Craiova, într-un tren neîncălzit, a durat două săptămâni, timp în care olteanul s-a îmbolnăvit grav. Ajuns la destinaţie, autorităţile cazone l-au trimis imediat la infirmerie, de unde a ieşit atunci când misiunea cu care venise în ţară era deja rezolvată. „Altfel nu mă mai întorceam din Rusia“, oftează bătrânul, „soarta a vrut ca eu să trăiesc“. „Nu Dumnezeu?“, întreb. „Nu, vine abrupt, pătimaş“, răspunsul. „Nu. Dumnezeu, în care eu n-am crezut cu adevărat niciodată, nu are deloc vreo legătură cu viaţa mea“.
Chinuit, după război, pe motiv că a iubit doctrina legionară – „am fost primar la Morunglav pe timpul lor, dar nu mi-au plăcut niciodată, erau criminali, omorau oameni“ – de nişte neica nimeni din comună, care făceau pe bolşevicii în jurul birtului, Vasile Tutunea i-a ameninţat cu puşca, apoi a tras un glonţ în aer, ca să-i sperie. A primit un an de puşcărie, pe motiv că o alică l-ar fi lovit pe unul dintre derbedeii ăia, care au dat declaraţii mincinoase la miliţie. S-a mutat după aceea la Bucureşti, unde a rămas până în 1986, când s-a întors definitiv la Morunglav, în casa părintească.
O promisiune
Trec aproape zilnic, la Slatina, pe lângă cerşetorul prăbuşit pe marginea trotuarului modern, pavat, din dreptul reşedinţei marelui binefăcător Becali, cu aceeaşi teamă veche. Răsturnată între sacul lui uriaş, doldora de bidoane de plastic goale şi turtite, şi un noian de plase de plastic şi rafie ce şi-au pierdut de mult culoarea şi în care se află, probabil, adunate din tomberoanele oraşului, resturi de mâncare pe care le-ar refuza până şi şobolanii, epava aceea vorbitoare care întinde mâna către mine mă înspăimântă într-un fel straniu, profund, aproape inexplicabil.
Este, cred, ceva legat de teama de moarte, care face parte din datul firesc al oricărei fiinţe vii. Şi de răspunsul pe care îl găsesc de fiecare dată când mă întreb cum aş proceda eu dacă aş ajunge, prin cine ştie ce surpriză a destinului, în pielea acelei fiinţe nenorocite. Eu, un morman mişcător de puroaie, urdori, sânge, urină şi fecale închegate, de rapăn gros şi negru, nespălat de secole, şi de milioane de boli viermănoase, colcăitoare, urât mirositoare, instalate definitiv în trupu-mi putred, eu, o hidoşenie de coşmar, dezgustătoare, care întunecă lumina zilei şi alungă liniştea copiilor, eu, un Oedip pedepsit nu doar pentru fărădelegile lui, ci pentru toate răutăţile lumii, un tablou dezvelit al păcatelor ei nemărturisite, eu aş alege să-mi închei socotelile cu viaţa imediat, fără să privesc vreo clipă înapoi, peste umăr.
Iată, spun, diferenţa fundamentală între noi, cei de astăzi, şi oamenii timpurilor lui Vasile Tutunea. Pentru noi, viaţa este o mărime măsurabilă, evaluabilă, o ofertă pe care ne-am obişnuit să o acceptăm doar în anumite condiţii, pe care, trufaşi până la absurd, le impunem unilateral, nedemocratic. În ultimul secol, am învăţat cumva, nu ştiu cum, să desenăm, cu ambiţiile şi orgoliile noastre mari cât Himalaya, o anumită zonă de profitabilitate în acest infinit domeniu care este viaţa şi, ca şi cum n-ar fi suficient, declarăm manifest, zgomotos, că merită să trăim doar dacă obiectivele minimale ale existenţei decente pe care am programat-o vor fi fost îndeplinite.
Pentru ei, cei ai lui Vasile Tutunea, viaţa este nepreţuită. Ei merg înainte în felul simplu, sănătos şi trainic al oricărei creaţii dumnezeieşti de pe faţa pământului, fără condiţionări de vreun soi anume, până când, la un moment dat, necunoscut şi nedorit, dar perfect natural, drumul li se închide.
Pe linia de mai sus, cred că vremurile cu oameni vii de o sută de ani, martori aproape ireali ai unor fapte şi întâmplări consemnate în primele pagini ale manualelor de istorie modernă, sunt aproape o amintire. Noi nu mai avem timpul, puterea, voinţa şi răbdarea necesare pentru a trăi un secol.
Iată de ce, atunci când m-am ridicat de pe patul sărăcăcios, cu două mâţe care torceau absent, liniştitor, pe un colţ de pătură, am simţit nevoia să îmbrăţişez trupul uşor şi uscat precum un sac de surcele al lui Vasile Tutunea şi să-l oblig să-mi promită, sub cuvânt de brav soldat al Armatei Române, că la anul, pe 26 ianuarie, ne vom întâlni din nou în locuinţa sa modestă de la Morunglav.
