Veronica Şarlă Călin evocă o lume pierdută, un „sat de moşneni, cu oameni de mijloc, în care familia era celula de bază. Nu se pomenea în aceste locuri de copii aruncaţi, de divorţuri, iar furturile erau foarte puţine. Oamenii respectau obiceiurile, posturile şi toate tradiţiile satului. Toate femeile şi mama mea fierbeau lingurile de lemn, să nu cumva să rămână grăsime pe ele. Aveau o credinţă sfântă în Dumnezeu şi respectau aceste obiceiuri. Ceilalţi se luptau şi ei cu viaţa“. Aceasta este lumea în care a trăit cea care a adunat într-un volum de nuvele povestirile vieţii.
Veronica Şarlă Călin a fost învăţătoare timp de 35 de ani. A trăit în Orodel, iar astăzi, la pensie, a început să-şi bucure copiii şi nepoţii cu poveştile fascinante ale adolescenţei. „Am început să povestesc şi eu copiilor, care m-au întrebat de ce nu scriu toate aceste lucruri frumoase. M-am gândit că nimeni nu va citi aşa ceva. M-am apucat să le aştern totuşi pe hârtie. După ce le-am scris, copiii le-au arătat lui Marius Ghica, iar acesta a dat verdictul: pot fi publicate. Din una în alta am ajuns să formez un volum. «Martor la slobozitul apelor» este titlul volumului. Se referă la slobozitul apelor, care se face la o fântână nouă. Pentru că există şi slobozitul apelor de la morţi, dar nu despre acel obicei este vorba aici. După ce se construieşte o fântână, ea trebuie sfinţită de preot şi atunci oamenii vin cu mâncare, cu cănuţe de pământ, ale căror mânere sunt legate cu flori. Le umpleau cu apă şi se aşezau faţă în faţă peste izvorul care curgea de la fântână şi îşi spuneau: «Eşti martor că am fost la slobozitul apelor?». Răspunsul era: «Şi eu, şi soarele, şi câmpul cu flori». O metaforă foarte frumoasă. Apoi schimbau locul şi repetau aceste cuvinte frumoase, după care schimbau şi cănuţele cu flori. Tatăl meu spunea: Ce frumos ar fi, când mori, să întrebi pe cineva: «Eşti martor că am trăit cu folos pe pământ?» Ar fi fost frumos să ţi se răspundă: «Da, şi eu, şi soarele, şi câmpul cu flori»". Aşa a început povestea scrisă astăzi de Veronica Şarlă Călin despre satul românesc din vremuri în care viaţa era bine aşezată şi rostuită, când ţăranul român trăia după legi nescrise, în credinţă. Acestea sunt, de fapt, crâmpeie din viaţa autoarei, care aduce omului contemporan lumea de ieri.
Martor al vieţii de ieri
„Totul porneşte de la un fapt real, care s-a întâmplat". Şirul amintirilor de viaţă ale povestitoarei Veronica Şarlă Călin continuă. „Cea mai frumoasă amintire a fost despre tatăl şi mama mea. Au făcut nişte sacrificii enorme. La sfârşitul războiului, când atâtea transformări s-au petrecut în viaţa oamenilor şi când exista o sărăcie cruntă, oamenii erau obligaţi să achite cote către stat. Atunci nu exista nici un mijloc de transport de la Craiova la Orodel. Drumul de 60 de kilometri l-am străbătut atunci când am venit la internatul Şcolii Pedagogice cu carul. Trebuia să aducem saltea, perne, alimente, după cum ne dădeau lista. În restul timpului, ca să ajungă la noi, părinţii trebuia să vină pe jos. Şi aşa veneau cu trăistuţa în spate 60 de kilometri pe jos, să ne vadă, să ne plătească taxele şi se întorceau a doua zi iar pe jos. A fost un sacrificiu extraordinar. Ei au vrut neapărat să evadăm, visul lor a fost să aibă fetele învăţătoare. Şi prin acest sacrificiu şi l-au realizat". Copilăria tristă, grea, dar în acelaşi timp frumoasă este retrăită cu fiecare povestioară: „Majoritatea poveştilor au o parte veselă şi relaxantă. Făceam şi năzbâtii. Aveam în sat o femeie care înnebunise. Se povestea că a fost fată bogată şi că a peţit-o un militar de carieră, care a luat-o cu foaie de dotă. El avea relaţii mondene, punea mese. Ea, săraca, a ieşit în oraş să-i pregătească o surpriză soţului şi oaspeţilor. A văzut o oală largă smălţuită cu flori, a cumpărat-o şi-a zis: «Am să fac sarmale în ea». Şi aşa s-a şi întâmplat. A făcut sarmale, a venit, a pus-o pe masa musafirilor şi au rămas cu toţii stupefiaţi. El s-a supărat terbil, căci oala era un ţucal (oală de noapte) şi a alungat-o. A înnebunit fata. S-a întors în sat, şi noi, copiii, ne opream la ea la poartă, iar ea ieşea şi ne spunea vrute şi nevrute. Nu ne dădeam seama că făceam un lucru rău". A trăit însă şi vremuri grele. Pentru a putea să înveţe să scrie „se făcea feştilă, cu aţe răsucite de bumbac, care se puneau într-un vas cu grăsime, cu seu. De-abia se zăreau literele. Când am stat la internat era o mizerie extraordinară şi se lua deseori curentul. Fiecare elevă avea o călimară cu dop de metal. Îl găuream şi în el, dacă aveam, puneam gaz, dacă nu, ulei, şi băgam acele firicele şi le aprindeam. O puneam lângă caiet şi aşa învăţam a citi sau a scrie". Aşa s-au deprins tainele scrisului, aşa s-a format cea care astăzi pune cap la cap alte pagini de volum pentru a readuce în prezent o lume dispărută, dar captivantă.
Cadou dintr-o ţară neutră
Orodelul descris în „Martor la slobozitul apelor“ aduce şi câteva povestioare de azi: „Un om al locului vine cu o vacă elveţiană la întoarcerea acasă. El spune «Am muncit în Elveţia şi, fiindcă n-am avut bani să-mi dea, mi-au zis: Ia, mă, şi tu o vacă!». Şi el săracu’, de bună-credinţă, o cumpără. O aduce acasă şi aşteaptă să-i facă un viţel. Şi familia aştepta lapte, dar nimic. Până la urmă, în toamnă, cheamă medicul veterinar, pe care îl întreabă. «Domne, ce are vaca mea?». Răspunsul veterinarului îl lămureşte: «Nu e vacă, e bou. O fi ea pe dinafară vacă, dar pe dinăuntru e bou». Dezamăgit, omul o dă la abator. Iar nevasta şi copiii cumpără o capră. Dar pe uşă rămâne scris: «Vacă europeană». E un fel de alegorie“, spune autoarea. „Oamenii de la ţară au crezut că Europa va fi pentru ei o vacă de muls. Dar până la urmă au rămas la capra lor autohtonă“.
