Când aveam patru ani, bunica Petra m-a strigat de la joacă şi, după ce m-am apropiat, mi-a spus în şoaptă, cu vocea ei răguşită: „Vrei să facem o afacere?“. Nu mai auzisem cuvântul care încheia întrebarea, iar tonul conspirativ mă îndemna la prudenţă. „Ce afacere?“, am zis, cu inima bătându-mi mai repede, căci necunoscutul poate fi periculos, auzisem. Bunica mi-a desfăşurat fără vreun power point proiectul: urma să cumpăr singur pâine, în fiecare zi (mai fusesem „la colţ“, dar împreună). Ea îmi dădea o hârtie de cinci lei, pâinea costa patru, iar un leu puteam să îl pun în puşculiţa în formă de rachetă. Suna bine! Am fost de acord imediat.
Treaba nu s-a dovedit uşoară. În primul rând, pentru că pâinea se vindea de la fereastra unei case, iar eu abia ajungeam, cu mâna întinsă, să dau banii vânzătoarei pe care nici nu o vedeam. Când îmi punea restul pe pervaz, nu întotdeauna îl găseam, iar pe drumul spre casă îmi veneau în ochi lacrimi de ciudă. Alteori, după ce stăteam la coadă printre fustele mirosind a lână, primeam o pâine veche, nu caldă, ca a clienţilor maturi. Degeaba o aşezam cu tot cu plasă pe banca de scânduri de lângă poarta vecinilor şi o călcam cu genunchii, încercând să o înmoi. Bunica o cunoştea şi mă certa că mă lăsasem păcălit, că tăcusem „ca prostu’“, probabil (nu se înşela). Apoi, pe drum, îl întâlneam uneori pe Pardoş, un ţigan cu câţiva ani mai mare, care, dacă nu îi dădeam de bună voie francul, mă căuta prin buzunare sau mă punea să sar pe loc, lucru dezastruos când restul era alcătuit din patru monede de 25 de bani (atunci am înţeles de ce se ţin economiile la ciorap). Dacă îl minţeam că nu am leul, iar el îl găsea totuşi, primeam un pumn în stomac. Lumea afacerilor e dură, dar debutul meu a fost un succes: am umplut racheta de mai multe ori.
Au urmat şi altele, căci, până într-a VII-a, când bunica a murit, ea m-a tot chemat, la răstimpuri, şoptindu-mi cu glas răguşit, privindu-mă în ochi: „Ce zici, mai facem o afacere?“. Am săpat curtea şi rondul din faţa porţii, am udat grădina în fiecare zi de primăvară-vară, am tăiat lemne, am tuns pomii, am stat la cozi la gaz şi am cărat bidoanele din celălalt capăt al oraşului, am dezgropat varul de sub smochin, l-am stins şi am văruit împreună casa, bordurile, copacii, am scuturat coşurile. Am făcut de multe ori toate astea şi altele fără leul acela, ba chiar am dat din puşculiţa mea, simţind însă, tot timpul, că primesc.
Un prieten care preferă CNN-ul, posturilor TV româneşti, îmi povesteşte despre piraţii somalezi. Mă gândesc că la noi sunt alegeri mâine şi nu am cu cine să votez. Îmi spune despre şeful poştei suedeze, care, în condiţiile crizei, a renunţat la salariul lui de 110.000 USD pe lună. Nu vrea să se creadă că e lacom, aşa că va lucra pe gratis. Va înapoia şi banii pe care i-a câştigat de la poştă, din iulie, de când e angajat. Salariul lui lunar e de şapte ori cât al primului-ministru şi de 45 de ori cât al unui poştaş (care, deduc, câştigă într-o lună cel puţin 2.400 USD). Directorii de la noi, actuali sau potenţiali, ştiu cu cine să voteze mâine. Şefii de regii, de instituţii, de direcţii… Ăsta e un cuvânt care iar îmi aminteşte de bunica. „Îţi dau direcţia!“, zicea, dar nu ca un om politic, ci atunci când o supăram zdravăn. Asta însemna că mă trimite la Craiova, la părinţi, să se descurce ei cu mine. Privesc candidaţii la parlamentare. Ştiu că nu vor lăsa locul altora, chiar dacă nu votez. Aş vrea să mai fie bunica pe aici. Să mă înveţe să nu mai tac „ca prostu’“. Să nu mai iau pumni în stomac. Să le dau direcţia.
