„Se caută un tenor“, premiera care deschide stagiunea 2008-2009 a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, este, în aparenţă, doar o comedie bună, la care oamenii vin să se distreze şi, într-adevăr, se râde bine tot timpul spectacolului.
În realitate însă, maestru iscusit al ţesăturilor dramatice, regizorul Mircea Cornişteanu alege limbajul comediei pentru a ne spune şi altfel temele grave ale teatrului dintotdeauna. Acest joc realitate-aparenţă, sintetizat odinioară de celebrul „to be, or not to be“, sugerează cheia sub care se cere descifrat mesajul montării.
Qui pro quo-ul care constituie trama principală a comediei este reprezentat de substituţia care se face între adevăratul tenor, Tito Merelli (Angel Rababoc), şi falsul tenor, Max (Marian Politic). Dar confuziile realitate-aparenţă se ţin lanţ pe parcursul întregii piese, furnizând principala sursă de ilaritate şi de reflecţie.
Max crede că este iubit şi logodit cu Maggie (Adela Minae), o gâsculiţă îndrăgostită de numele sonor al unor VIP-uri. Maggie, la rândul ei, este sigură că face dragoste cu celebrul Tito, dar realitatea îi arată că s-a înşelat, înşelându-şi logodnicul chiar cu el însuşi.
Maria Merelli (Gabriela Baciu) este şi nu este soţia lui Tito, iar liftierul (Ştefan Cepoi) este mai degrabă un cântăreţ sau un toreador ratat.
Saunders (Valer Dellakeza) este doar în aparenţă un om de afaceri corect; ca să nu piardă banii, este gata să-şi înşele clienţii, oferindu-le în locul adevăratului tenor un amator găsit în ultima clipă. Julia (Monica Modreanu), în aparenţă îndrăgostită de operă, este în realitate o snoabă, ca toţi ceilalţi spectatori ai operei „Othello“. Aceşti spectatori aplaudă frenetic un impostor, crezând că ovaţionează adevăratul tenor, Tito Merelli.
Poliţiştii fugăresc adevăratul tenor crezând că urmăresc impostorul. Până şi strugurii, din care ar vrea toţi să se înfrupte, sunt falşi.
Costumul de Othello ascunde şi el adevărata realitate a celui care îl poartă, din două personaje face unul şi din acelaşi personaj două, după cum crede cel care îl vede.
Interpretare de înaltă clasă
Singurul personaj din piesă care evoluează depăşind aparenţa şi apropiindu-se de adevărata realitate este Max. El îşi dă seama, în final, de adevăratul caracter al logodnicei sale şi în acelaşi timp reuşeşte să îşi depăşească emoţiile afirmându-se ca un tenor veritabil în faţa publicului. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, montarea poate fi interpretată ca procesul de formare a personalităţii lui Max sub influenţa experienţelor pe care îi e dat să le trăiască.
Celelalte personaje, în special cele feminine, continuă să rămână sub vraja aparenţei lăsând să transpară altă temă prezentă constant în piesă: fragilitatea feminină. Regizorul ne atrage dintru început atenţia asupra ei prin melodia „La donna e mobile“, pe care o auzim în debutul montării, odată cu ridicarea cortinei.
Ridicarea cortinei îl găseşte pe Max privindu-se în oglindă, act plin de semnificaţii şi care, dincolo de tema cunoaşterii de sine pe care, cum spuneam mai sus o ilustrează Max, introduce o temă pe care regizorul ţine să o evidenţieze statornic: tema oglinzii.
Cei doi interpreţi ai lui Othello se oglindesc unul în altul, fie că sunt Max şi Tito, fie că sunt doar Othelo. Tema oglinzii este subliniată şi prin simetria decorului: cele două camere reflectate una în alta, fotoliile aşezate în aceeaşi relaţie ne îndreaptă pas cu pas, replică cu replică, spre punctul culminant al montării, cea mai „fierbinte“ scenă din piesă, în care, în oglindă, cele două femei – Diana (Geni Macsim) şi Maggie – execută maşinal aceleaşi gesturi, spun aceleaşi replici manevrând bărbaţi identici, simple păpuşi supuse unei forţe care îi atrage şi domină simultan.
În urmă cu vreo şase ani, am urmărit pe scena Naţionalului craiovean „Îmblânzirea scorpiei“, prezentată de un renumit teatru din Capitală. Era o montare bună. La scurt timp, am văzut montarea aceleiaşi piese de către Mircea Cornişteanu. Era o montare foarte bună. Am revenit la ea cu plăcere ori de câte ori s-a mai jucat. Anul trecut, alt teatru bucureştean prezenta pe scena Teatrului Naţional din Craiova „Scandal la operă“ – era o montare bună. Maestrul Cornişteanu reia astăzi textul sub numele „Se caută un tenor“, dar numai textul suferă comparaţie. Montarea, nu! Cu toate că, la prima vedere seamănă. Este numai o aparenţă. Realitatea este însă alta: versiunea craioveană este mult mai bună. Cei care au văzut cele două montări îmi vor da dreptate.
Adresându-se tuturor, montarea reuşeşte să mulţumească în egală măsură atât un public obişnuit, cât şi unul cu pretenţii.
Laviniu Aurelian Bădulescu
