Fostă campioană mondială şi europeană în proba de 1.500 de metri, recordmană mondială (1.500 m, 2.000 m şi o milă), Natalia Andrei, ieşită de curând la pensie, a vorbit, pentru GdS, despre atletismul românesc şi problemele lui. Campioana s-a întâlnit săptămâna trecută, la Balcaniada de la Pitești, cu colegele sale din generația de aur a atletismului românesc și au depănat amintiri.
Gazeta de Sud: Weekendul trecut ați luat parte la Campionatul Balcanic de atletism de la Pitești, acolo unde ați fost invitată alături de alte mari campioane. Cum a fost reîntânirea?
Natalia Andrei: A fost plăcută, ca de fiecare dată. A fost acolo toată generația de aur a atletismului: Iolanda Balaș, Nicolae Mărășescu, Fița Lovin, Maricica Puică, Doina Melinte, Cristieana Cojocaru, Violeta Beclea, Gabriela Szabo, Constantina Diță. Fiecare a oficiat premieri în probele în care a activat. Eu am premiat la 1.500 la fete și am fost bucuroasă că au urcat pe podium două sportive din România, iar câștigătoarea, Florina Pierdevară, a fost chiar din Craiova.
GdS: Pe vremuri așa arătau podiumurile marilor competiții internaționale…
N.A.: Așa este. Se întâmpla deseori ca două atlete din România să fie pe podium într-o probă. Ori eu cu Fița Lovin, ori ea cu Maricica Puică, ori Fița cu Doina Melinte, ori Melinte cu Beclea.
GdS: Cum vi s-a părut nivelul competiției?
N.A.: Unii sportivi au încercat să-și facă o verificare înainte de Campionatul European, alții au vrut să-și realizeze barem pentru competiția de la Zurich. Din păcate pentru ei, timpul nu a fost favorabil. A fost vânt și reprize de ploaie. Dacă pista se uda, era dificil pentru săritori și alergători. La semifond sau fond cu atât mai mult a fost greu. Favorizați au fost aruncătorii de suliță, pentru că aveau vântul din față.
Performanțele nu au fost la un nivel superior. În mare parte, de vină a fost vremea, dar și participarea – dacă o luai după nume, nu a fost de mare valoare.
GdS: Ați vorbit cu celelalte campioane despre situația atletismului românesc?
N.A.: Desigur, în tribună am vorbit în permanență. Suntem dezamăgite de situația sportului românesc, în general. Nu dramatizăm, că mai sunt competiții la care mai apar rezultate, dar sunt doar excepții, iar înainte era o regulă să ne aflăm printre marile puteri, cel puțin la atletism. Țin minte că eu, după un Campionat European, am fost sancționată că am venit doar cu medalie de argint. Pe o perioadă de trei luni nu am beneficiat de pregătire la lot și nu am luat acea mică premiere. La campionatul anterior, obținusem medalie de aur și la următorul era obligatoriu să fie la fel.
Noi nu primeam bani, doar vizitam lumea
GdS: Atleții români mai ajung destul de rar pe podium la competițiile internaționale. Am ajuns ca la un campionat european să ne propunem ca unul sau doi sportivi să se califice în finală.
N.A.: Noi ne antrenam afară și iarna, participam la competițiile de sală fără să avem vreun antrenament în sală și urcam pe podium. Acum e neplăcut că la condițiile oferite valoarea performanțelor a scăzut. Eu cred că acum mulți nu mai sunt dispuși să facă eforturile extraordinare pe care le cere marea performanță. Pe lângă eforturile fizice de la antrenamente, ei trebuie să ducă și o viață sportivă, cu multe renunțări. Să fie capabili să facă asta pe perioadă îndelungată. Mulți tineri sunt atrași de tot ce li se oferă ca viață ușoară, liberă. Sunt extrem de puțini copii dispuși să renunțe pentru o perioadă la absolut tot și să se dedice în totalitate marii performanțe. Deși, dacă ar face-o, ar fi extraordinar pentru ei, pentru că acum toate performanțele sunt răsplătite, și dacă ajung să facă performanțe de nivel european, mondial, eforturile lor sunt răsplătite și material, uneori pentru tot restul vieții. Noi făceam performanțe numai pentru glorie. Singurul privilegiu era că puteam umbla prin lume, ceea ce era foarte greu în perioada comunistă. Aveam cel puțin șapte-zece ieșiri într-un an. În acea perioadă nu primeam premii în bani, obiecte. Nici nu se punea problema să faci contract cu vreo firmă, mai ales cu cele de echipament sportiv, care umblau înnebunite după noi.
Copiii de la țară fac, involuntar, antrenament zilnic
GdS: Copiii de la țară au șanse mai mari să devină campioni?
N.A.: Oarecum au, din două motive. Au trăit într-un mediu mai curat, lipsit de noxele din marile oraș, apoi pentru că ei, inconștient, fac niște exerciții fizice care îi ajută după aceea. De exemplu, merg la școală pe jos câțiva kilometri, așa cum am făcut și eu, care făceam șapte kilometri zilnic. De multe ori întârziam și trebuia să alerg. Era un antrenament zilnic. După ce se întorc de la școală, părinții îi pun la diverse munci, să aducă apă, să sape, să taie lemne, să ude grădina, să meargă cu animalele la câmp.
La oraș, copiii sunt duși și luați de la școală cu mașina, stau în fața calculatorului ore întregi. Majoritatea au platfus, lordoză, cifoză, se vede pe fața lor acea paloare, nu vezi obrazul roșcovan al celor de la țară. Am convingerea că cei de la țară sunt un material genetic mai bun, dar există și excepții.
GdS: Cum vi s-a părut organizarea competiției de la Pitești?
N.A.: De un înalt nivel, atât la condițiile de cazare, masă, transport la locul competiției, baza sportivă e cochetă. Plăcut surprinzător a fost că cele două stadioane de fotbal din spatele stadionului principal au fost desființate, unite, și s-a făcut un stadion de încălzire, dotat cu patru culoare de coritan, cu dimensiunile regulamentare. Asta este mare lucru! În câte orașe din țară se desființează două stadioane de fotbal să se facă unul de încălzire pentru atletism? Primarul s-a implicat total în amenajarea bazei sportive. Mi-a zis că ar vrea să organizeze și Cupa Europei la Pitești.
Înainte alergam în serii, semifinale, finală la Naționale
GdS: Stadioanele din România utilate complet pentru atletism se pot număra pe degete…
N.A.: Când obțineam noi cele mai bune performanțe exista stadionul „Republicii“ pentru atletism. S-a «ras», pe ideea că se va face altul. A apărut fostul stadion «23 August», cu o pistă bună, teren de încălzire, de aruncări. Și cu acesta s-a încheiat, cu promisiunea certă că foarte curând va fi făcut altul. Nici până acum nu s-a făcut… Noroc cu Mărășescu și Iolanda Balaș, care au făcut acel micuț stadion «Iolanda Balaș». Doar numărul mic al participanților face ca acesta să fie suficient, să facă față. Dacă erau participanții de acum 20-30 de ani, nu ar fi făcut față. La Campionatul Național se desfășurau serii, semifinale, finale. Acum numărul participanților este mult mai mic.
Stadionul din Craiova, dotat necorespunzător pentru competiții internaționale
GdS: Și la Craiova se va face un stadion de atletism.
N.A.: În urmă cu mulți ani, eu, împreună cu domnii Mărășescu și Eugeniu Ștefănescu, am insistat pentru o sală de atletism lângă stadion. Obținusem permisiunea, dar nu s-a mai făcut. De ceva vreme se vorbea ca stadionul „Ion Oblemenco” să fie numai de fotbal, iar pe terenul din spate să se facă un stadion de atletism, pentru competiții, cu opt culoare, și o tribună de peste 4.000 de locuri. În prezent, pista de la „Oblemenco“ e deteriorată. Nici nu a fost bine dotată cu instalații sportive, de cronometraj, și de aceea nu am putut organiza niciodată competiții de nivel internațional. Dacă vă uitați în țară, au apărut baze numai unde autoritățile locale s-au implicat. Le numeri pe degete, sunt extrem de puține.
GdS: De puțină vreme ați ieșit la pensie. Cum vă umpleți timpul?
N.A.: De anul acesta sunt pensionară, am grijă să fac sport de întreținere și pentru sănătate. Nu sunt ruptă total de sport. Merg la înot o dată sau de două ori pe săptămână, merg la jogging, la tenis, le alternez. Sportul a fost mereu viața mea. M-a format, mi-a dat satisfacții și m-a ajutat să fiu ce sunt azi.
