De la apariţia sa ca monedă fizică, euro a avut o evoluţie de vis. A început undeva pe la 0,80 dolari şi a ajuns la 1,60 dolari pentru un euro în opt ani (din ianuarie 2001 până în vara anului 2008). Prin 2007, cu SUA prinse în primele semne de recesiune, gâtuite de cheltuieli militare enorme, pentru a susţine peste 700 de baze militare în toată lumea, cu industria din ce în ce mai neperformantă, se vorbea de doi dolari pentru un euro. Sau chiar trei.
Criza financiară a început în SUA la sfârşitul anului 2007 şi a devenită violentă în septembrie-octombrie 2008 tot în SUA. Ce s-a întâmplat pe piaţa valutară?
Un răspuns statistic ar fi că euro a continuat să crească accelerat, pentru că lumea a vândut dolari şi a cumpărat noua monedă unită, mai puternică şi mai stabilă. Greşit. A început cea mai mare vânzare de euro pe care a văzut-o lumea vreodată, care a modificat substanţial raporturile dintre monede în numai patru luni. La sfârşitul anului 2008, un euro nu se mai cumpăra decât cu 1,2 dolari. Euro a avut nevoie de opt ani să câştige 0,8 dolari, iar moneda americană şi-a luat 0,40 din paritate înapoi în numai patru luni. Odată cu dolarul s-au apreciat şi monedele puternic legate de acesta: dolarul canadian, cel australian şi cel neozeelandez, yenul japonez şi francul elveţian. O intensitate niciodată văzută la scară istorică a schimburilor valutare a lovit ratele de schimb, creând probleme în lanţ. Cei care aveau euro şi-a văzut reduse posesiunile cu peste 30% în câteva săptămâni. Companiile japoneze au început să înregistreze pierderi, deoarece yenul se apropia de bariera psihologică de 50 de yeni pentru un dolar. Pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial, Toyota şi Honda au înregistrat pierderi, nu din cauză că brusc nu mai ştiu să fabrice maşini, ci pentru că automobilele lor au devenit prea scumpe pe toate pieţele lumii. Iar japonezii – dacă nu exportă – devin instantaneu o naţiune săracă, supraaglomerând câteva insule cu peste o sută de mili-oane de suflete.
Cum poţi explica raţional că moneda celei mai îndato-rate ţări din lume, cu deficitul bugetar şi comercial cel mai mare, cu o populaţie în creştere care are datorii mai mari decât poate plăti într-o generaţie, ţară care cheltuişte 95% din bugetul fiscal federal pe armată şi servicii de informaţii, reuşeşte să se aprecieze când intră în criză?
Nu se poate explica raţional. Este vorba doar despre încredere. Această lume în care trăim astăzi are încredere în America şi consideră dolarul american un colac de salvare. Criză-necriză, alegeri prezidenţiale, necazuri în Irak, Afganistan, Pakistan şi America Latină, cu productivitatea în scădere şi şomajul în creştere – da, e adevărat. Dar am încredere în America. Iar dacă vine criza cumpăr dolari şi aur. Ambele sunt sigure. Ambele nu te lasă la greu. Aurul a ajuns la o mie de dolari uncia, iar dolarul aproape la paritate cu euro.
Iar când primele semne de refacere economică şi financiară reapar în SUA, lumea începe să vândă dolari scumpi şi să cumpere euro, deveniţi brusc cu peste 30% mai ieftini. Este acelaşi paradox, numai că privit în oglindă. Cine are acum dolari cumpără euro. Ştie sigur că America se va reface şi vrea să beneficieze de momentul în care va începe şi Europa să se mişte.
Dar nu numai încrederea lumii în America, instituţiile şi regulile ei explică acest paradox al dolarului. Echilibrul explicaţiei vine din neîncrederea în euro, instituţiile europene şi UE. Anul trecut se înmulţiseră scenariile despre desfiinţarea UE, reapariţia francului francez, lirei ita-liene (vă puteţi imagina că Italia renunţă la euro şi îi dă dreptul lui Berlusconi să bată monedă proprie?) sau a pesetei spaniole. Şefii statelor membre nu reuşeau să se înţeleagă asupra nici unui punct. Unii spuneau că e doar o criză americană şi e treaba americanilor să o rezolve. Alţii spuneau că Europa nu va fi afectată, deoarece are resurse suficiente să trăiască izolată de americani. Numai prostii, pe care noi, românii, nu le mai percepem, ocupaţi fiind să râdem de gogomăniile politicienilor noştri.
Pe piaţa valutară mondială, care mişcă mii de miliarde de dolari pe zi, există o luptă între cei care fac analiză tehnică şi cei care fac analiză fundamentală. Cei cu analiza tehnică spun că trecutul explică viitorul. Cei cu analiza fundamentală spun că există câteva legi de fier ale pieţei, peste care nu se poate trece. Un fel de luptă între empiro-criticism şi marxism, dacă mai înţelege cineva ce scriu eu aici. Încercaţi să explicaţi încrederea lumii în dolar şi americani prin tabele statistice. Nu se poate.
Oamenii au încredere şi nimic nu-i mişcă din convingerile lor. Aplicaţi acest principiu şi la alegerile prezidenţiale care vin.
