Scandalul examenului de bacalaureat s-a scurs spre canalul politichiei româneşti, era aproape uitat. Un scandal ca la români. Reclamaţii pe la DNA, ţipete de politicieni, „talk-show-uri“ televizate. Opoziţia pedelistă, susţinută mai mult sau mai puţin pe faţă de preşedintele Băsescu, a acuzat vehement guvernul liberal că a permis corupţia şi a provocat dezastrul învăţământului românesc, guvernul s-a apărat susţinând prin domnul ministru al educaţiei că bacalaureatul din acest an a fost cel mai bine organizat de după 1989, social-democraţii au mers „la două capete“, dornici atât să menajeze relaţia cu PNL, viitor partener la o posibilă guvernare, cât şi să „dea bine“ la popor, criticând oarecum sec şi „obiectiv“ neregulile de la acest examen. Un examen care în vremuri mai bune era supranumit examenul de maturitate, adică tânărul era considerat după absolvirea studiilor de liceu ca fiind un om ajuns la maturitate, apt să devină membru cu drepturi şi obligaţii depline al societăţii. Cam atât cu acest scandal. Alte subiecte mai fierbinţi i-au luat locul, subiecte precum schimbarea conducerii DNA sau reclamaţia înaintată de PSD la DNA împotriva lui Băsescu. Nu a interesat în mod real pe nici unul dintre cei implicaţi în scandal faptul că tinerii noştri au dovedit că „filosofia“ lor de viaţă este identică însă cu practicile oamenilor „de succes“ din societatea românească: furt intelectual, corupţie, dispreţ pentru muncă şi studiu, dorinţa de a obţine fără merit şi efort un anumit statut social, în cazul nostru, pe cel de absolvent de liceu. Mulţi dintre români şi-au spus: „Eh, alt scandal! Mare lucru că s-a copiat, lasă, că oricum nu fac nimic nici cu diploma de facultate, darămite cu aia de liceu!“. Alţi români, mai „naţionalişti“, au declamat: „Avem olimpici, avem tineri care lucrează la NASA, aceia sunt tinerii noştri, nu ăştia de copiază şi dau mită comisiei!“.
M-ar bucura să am această capacitate pe care o au unii dintre semenii mei, prieteni şi neprieteni, aceea de a ignora răul sau de a vedea doar lucrurile bune, de a trăi fără zbateri sufleteşti şi fără asumarea aparent inutilă şi întotdeauna obositoare pentru propria fiinţă şi mai ales pentru cei din jur a mărturisirii că există răul care ne cuprinde încet şi sigur. Mi-ar face bine, chiar dacă pentru puţin timp, izolarea de acest rău, acea existenţă oarecum banală, dar călduţă, într-un fel de atmosferă paşnică, liniştită, de paradis personal construit prin ignorarea, trecerea sub tăcere a răului, împăcat cu toată lumea, de la vecini la şefii de la serviciu. Nu pot asta. Răul e prea mare şi prea prezent în viaţa noastră pentru a ne permite luxul uitării.
Totuşi, eram pe cale să uit de scandalul bacalaureatului 2008, atras fiind de scandaluri mai „zemoase“, mai „ispititoare“ pentru presă. Nu mi s-a permis, nu ni s-a permis această uitare. Din păcate, nu vreo instanţă cu pretenţii morale din ţară, precum Biserica sau societatea civilă, a adus în faţa românilor chipul fantomatic al tinerei generaţii din România. Meritul revine Comisiei Europene care, într-un raport privind evoluţia sistemului de învăţământ din ţările Uniunii Europene, ne spune că, pe de o parte, ne aflăm pe ultimul loc în clasamentul capacităţii de înţelegere şi interpretare de către cetăţenii cu vârste între 18-24 de ani a textelor pe care le citesc, iar pe de altă parte, ne află pe penultimul loc în UE la capitolul privind participarea adulţilor la cursuri de învăţare permanentă, într-o situaţie mai gravă decât noi fiind doar bulgarii. Toate astea înseamnă, mai pe româneşte, că suntem semianalfabeţi şi că fugim de carte!
Nu cred că tinerii sunt de vină pentru această situaţie. Dezinteresul lor nu este din născare, este doar inoculat de societatea în care ei trăiesc. Ignoraţi de această societate, tinerii şi-au găsit refugiul în lumea virtuală a internetului, a „mess“-ului, în care declaraţiile de dragoste dintre un băiat şi o fată se fac mai degrabă utilizând „emoticoanele“ de la Yahoo messenger decât un vers din Eminescu. Tinerii noştri învaţă, însă nu carte. Ei învaţă să supravieţuiască. Într-o societate în care exemplele de succes sunt copiii de foşti securişti şi activişti pcr care „au făcut“ liceul, facultatea şi „şi-au luat“ doctoratul fără să transpire, graţie influenţei părinţilor, iar acum stau cocoţaţi prin parlament sau prin guvern şi dau lecţii de morală, deşi le atârnă de gât dosarele penale, într-o societate în care maneliştii sunt „fardaţi“ în „(h)artişti“ şi promovaţi până la obsesie la „show“-urile televizate ca modele de succes, într-o societate în care magnaţii „bussines“-ului sunt la origine securişti fugiţi cu banii partidului sau tâlhari la drumul mare care pur şi simplu au jefuit economia naţională pentru a clădi supercompanii cu averi de miliarde de euro, într-o ţară în care dascălii sunt batjocoriţi de sistem şi aruncaţi sub jugul politrucilor care conduc şcolile, liceele, inspectoratele şcolare sau facultăţile, într-o astfel de societate, tinerii nu pot supravieţui altfel decât adaptându-se mizeriei. Mai pe scurt spus, tinerii fac ce văd în jurul lor. Dacă ai succes doar încălcând legea, prin corupţie, fals şi hoţie, atunci faci şi tu la fel. Alternativa este o viaţă mizerabilă, o viaţă la limita de jos a supravieţuirii, cu puţine şanse de bunăstare, or, tinerii noştri nu vor doar să trăiască mediocru. Internetul, şi nu numai internetul, le-a deschis apetitul pentru o viaţă mai bună. Singura problemă rămâne că acest apetit, de altfel firesc, creşte şi se manifestă sălbatic şi nimănui nu-i pasă. Generaţia „emoticon“ şi-a dat chinuit bacalaureatul, un eveniment trist pe care îl sintetizez într-un la fel de trist emoticon.
