Aceasta este o întrebare de un milion de dolari. Dacă ar şti cineva cu exactitate unde va fi leul mâine, peste o săptămână, peste trei luni sau peste un an, ar fi un om bogat. Răspunsul nu poate fi dat cu precizie de nimeni, dar, analizând factorii micro şi macroeconomici, putem vedea cine pierde şi cine câştigă dintr-o anumită evoluţie sau involuţie a valorii monedei naţionale. Şi, încercând să vedem care „forţă“ e mai tare, putem prefigura o tendinţă.
Vreau să atrag atenţia încă de la început să nu confundăm întrebarea „Unde se duce leul?“ cu „Unde vrem să se ducă leul?“. Pentru că aici apar deja subiectivismul, exuberanţa, lipsa unei analize corecte. Pentru că, spre exemplu, importatorii ar vrea ca leul să se întărească şi sunt deranjaţi de evoluţia din data de 2 iulie (când un euro valora 3,1112 lei) şi până acum (când un euro valorează 3,3069 lei). De ce? Pentru că produsele lor au devenit mai scumpe. Pentru că, având la dispoziţie aceeaşi cantitate de lei (veniturile de natură salarială, economii, credite etc.), populaţia poate cumpăra mai puţine produse importate, ceea ce le reduce lor marja de profit. Importatorii vor ca leul să se întărească. Importatorii au pierdut în ultimele două luni.
Pe de altă parte, sunt exportatorii. Când leul se întăreşte, atunci când exportatorii îşi încasează banii după prestarea serviciilor/livrarea mărfurilor, peste un timp, aceştia pierd. Pentru că, spre exemplu, ei exportă când un euro este 3,5 şi încasează când un euro este 3,3. Şi încasează tot mai puţini lei pentru facturile lor. Dar, în ultimele două luni, exportatorii au câştigat, pentru că euro s-a întărit cu aproape şapte procente.
Cine a mai pierdut în ultimele două luni? Cei care s-au împrumutat în valută. Evoluţia leului (care i-a ajutat constant în ultimii patru-cinci ani) i-a făcut pe beneficiarii de împrumuturi în valută să plătească o rată mai mare. Cu 7% mai mare în septembrie decât în iulie. Adică, aproape o dublare a dobânzii. Iar împrumutaţii în euro din ultimele 60 de zile au pierdut semnificativ.
Cine a mai pierdut? Puterea de cumpărare. Vrem sau nu, în iulie şi august, leul a ros puternic din puterea de cumpărare. Şi mă refer aici, spre exemplu, doar la facturile de telefon, cablu, internet, toate denominate în valute şi plătibile la cursul în lei din ziua facturării. A avea în două luni o scumpire pentru aceste servicii de şapte procente afectează bugetul familiei. Dacă privim şi că peste 60% din masa românilor vine din import, atunci efectul asupra cheltuielilor zilnice este mai mare.
Şi, totuşi, cine a depreciat leul şi de ce? Mai ales, de ce? Citind printre rândurile comunicatelor oficiale, deşi nu există o recunoaştere a autorităţii bancare centrale, cred că deprecierea este cauzată de Banca Naţională. Care, în aceste timpuri de exuberanţă iraţională privind banii bugetari, pare singura entitate lucidă. Simt nevoia să mă explic, pentru că, după cum aţi observat în ceea ce public de aproape doi ani în Curierul Naţional, nu sunt un „aplaudac“ al BNR. Mai degrabă, un critic.
Rezerva BNR. Este indicatorul-cheie pentru a avea informaţii dacă Băncii Centrale îi convine sau nu un anumit nivel de curs (deşi BNR nu urmăreşte decât stabilitatea preţurilor şi nu vreun nivel de curs). Şi ce vedem dacă privim rezervele valutare?
În luna mai, rezervele BNR au crescut cu 525 de milioane de euro (în condiţiile în care leul s-a întărit cu 1,5% faţă de euro). În luna iunie, rezervele valutare ale BNR au crescut cu doar 62 de milioane de euro, în condiţiile în care leul s-a întărit cu aproape 5%. În luna iulie, leul s-a întărit cu aproape 1,5%, iar rezervele au crescut cu 437 de milioane de euro. În luna august, atenţie, rezervele au crescut cu 2,2 miliarde de euro, adică de 35 de ori mai mult decât creşterea din luna iunie. Leul s-a depreciat cu aproape 4%. Ce înţelegem de aici?
Înţelegem că, atunci când rezervele cresc foarte puţin sau chiar scad, leul se întăreşte. Şi e normal. Dacă BNR nu cumpără euro, cererea pentru lei rămâne mare, iar leul se întăreşte. Şi mai observăm că, atunci când rezervele cresc foarte mult, leul se depreciază. Pentru că, dacă BNR cumpără euro, atunci oferă lei, sunt lei mulţi pe piaţă, iar densitatea mărfii face ca preţul să scadă.
Dar de ce ar deprecia BNR leul românesc? Preventiv. De teamă. Şi pentru că aşa crede BNR că este mai bine pentru a-şi atinge obiectivul fundamental – stabilitatea preţurilor. De ce s-ar teme BNR? De o retragere a banilor speculativi, veniţi aici pentru randamente. Pentru că, dacă brusc ar pleca din ţară câteva miliarde, efectul pentru leu sau pentru preţuri – implicit inflaţie, ar fi foarte rău. Aşa că BNR poate încerca să stăpânească acest eveniment (deşi nici o bancă centrală din lume nu se poate pune împotriva voinţei cumulate a investitorilor). Concret, să presupunem că BNR ar fi cumpărat euro la 3,2 sau 3,25 sau chiar 3,3 lei. Ce va face cu aceşti euro dacă investitorii vor cere brusc moneda unică europeană? Îi va vinde. Şi poate chiar cu un mic profit. Adică acela care ar cumpăra euro la 3,4 lei ar putea să-l cumpere pe cel achiziţionat de BNR, în urmă cu două luni, cu 3,15 lei. Iar BNR face un mic profit şi mai temperează cererea excesivă de valută. În mare, acesta este mecanismul.
Dar de ce ar creşte atât de mult rezerva BNR? Cred că de teamă. Cred că se uită la încetinirea creşterii economice, la adâncirea extrem de mare a diferenţei dintre ceea ce importăm şi exportăm, în favoarea importurilor, se uită la modul în care investitorii speculativi au reuşit să ducă euro la 3,1. Asta ne poate spune că BNR se teme de deprecierea bruscă, majoră a leului, care ar nărui „ţintirea inflaţiei“. Se teme de o iminentă inversare a fluxurilor de capital. Şi previne. Şi atunci, unde se duce leul? Atât cât va putea, BNR îl va ţine la un nivel confortabil. Nu prea tare – pentru că va creşte riscul inversării, nici prea moale. Dar lunile iulie şi august ne arată că leul s-a dus acolo unde a putut BNR.
