Dupa ce si-a anuntat, de la tribuna Camerei Deputatilor, demisia din functia de presedinte al acestui for legislativ, Adrian Nastase le-a declarat ziaristilor, afara, in hol, ca, in sfârsit, se simte „liber“. Multi vor fi vazut in declaratia sa o simpla bravada destinata sa mascheze supararea grea, provocata de surpriza urâta din noaptea de la hotel „Confort“, când partidul, caruia i-a fost patru ani sef, i-a aratat cu ce sentimente il priveste, de fapt. Mie, insa, mi-a placut sa cred, cu riscul de a ma insela, ca in marturisirea cu pricina exista si un dram de sinceritate.
Sa ma explic. Situatia in care se afla acum fostul premier si ex-presedintele PSD e, intr-adevar, noua. Scotând, bineinteles, din calcul vanitatea si ulceratiile posibile pe care asemenea intâmplari le provoaca amorului propriu, experienta pe care o traieste e, realmente, insolita. Rigorile impuse de functiile inalte presupun, cum stim, nu numai „o tinuta obligatorie“, ca la receptiile unde nu poti sa te duci imbracat oricum, ci si o doza apreciabila de ipocrizie. Putem admite, asadar, – fireste, in principiu – ca dupa saisprezece ani de „captivitate“, petrecuti fie la Ministerul de Externe, fie lânga Ion Iliescu in calitate de „delfin“, fie la Palatul Victoria ca premier, Adrian Nastase se gaseste pentru prima oara in situatia de a experimenta noutatile „libertatii“. Multi dintre cei care se repezeau inainte sa-i ia si o scama imaginara de pe rever ii intorc acum spatele sau il privesc cu un amestec de raceala si de compasiune. Persoane care il aprobau cu incântare inainte, orice zicea, ii vorbesc acum despre greseli si aroganta. Unii dintre fostii sai locotenenti nu se jeneaza când se discuta despre sforile pe care le-au tras pentru a-i permite fostului lor sef sa scape din „captivitatea“ functiilor – si la Camera Deputatilor si la partid – si sa poata privi viata mai realist, ca „om liber“.
Cum nu sunt un cinic, nu ma bucur ca Adrian Nastase e, in sfârsit, „liber“. Cu siguranta, nu si-a dorit aceasta libertate. Ea i-a fost impusa de fostii sai colegi intr-o noapte pe care, probabil, Adrian Nastase o va tine minte. Si la care nu se va gândi cu melancolie. E de presupus, chiar, ca fostul premier, care a sperat in 2004 sa ocupe fotoliul de la Cotroceni, se uita acum inapoi cu mânie. Poate, si cu dorinta de a se razbuna, intr-o zi, impotriva celor care au uneltit impotriva lui si i-au regizat „eliberarea“.
Dar toate acestea tin, evident, de psihologie. Politica nu-si pierde vremea cu sentimente. Ca atare, sunt convins ca, dupa satisfactia de a-l fi „ajutat“ pe Nastase sa devina „liber“, mai-marii din PSD precum si cei care abia asteapta sa intre in rândurile „mai-marilor“ se uita, acum, nu in urma, ci inainte, intrebându-se, ingrijorati, ce se va intâmpla „mâine“ cu ei si cu partidul lor. Probabil, multi se gândesc cu teama ca ar putea sa fie si ei chemati la DNA, pentru a le explica procurorilor cum si-au facut averile. In folclorul bucurestean circula nu putine nume „grele“ care ar avea dosarele pregatite. Altii se simt, probabil, cum se vor fi simtit pasagerii de pe Titanic dupa ce vaporul s-a izbit de ghetar. Nu cumva (se intreaba ei, angoasati) PSD va naufragia in apele tulburi ale politicii românesti actuale? Si ce vor face daca PSD va naufragia? Vor gasi, oare, o barca de „salvare“ convenabila? Probabil, insa, exista in PSD (de ce nu?) si „optimisti“ care nu cred ca partidul se va sparge ori se va dezintegra. Criza va trece, isi zic ei. Si se gândesc cum sa ocupe in „captivitate“ un fotoliu mai bun.
Oricum, nimeni dintre fostii colegi ai lui Adrian Nastase nu doreste sa se vada intr-o zi in situatia de „om liber“. Ii lasa acest „privilegiu“ fostului lor sef.
