Parca prea multa energie cheltuim cu politica si cu oamenii politici contemporani; nu stiu daca acestia merita atâta atentie din partea noastra. Nu stiu daca e atât de important sa ne ocupam numai de fraude, de certuri politice, de escroci dovediti sau banuiti, de hoti arestati si degraba eliberati. Oricât ar parea de bizar, mai exista si oameni cinstiti, protejati de anonimat. Mai exista si valori, ignorate, marginalizate, prea putin pretuite. Si despre acestea ar trebui sa vorbim; sa le cautam, in vremea de azi sau de ieri. Si sa le cinstim. Caci numai astfel vom putea sa mai atenuam oarecum tendinta de imbecalizare care caracterizeaza prezentul.
O stire timida s-a strecurat cu discretie in presa: Oana Pellea a câstigat procesul intentat celor care au folosit chipul lui Amza Pellea, din „Mihai Viteazul“, intr-un clip electoral. Lucrul n-ar fi de mirare, dupa ce la Cluj s-au impartit icoane ale Maicii Domnului având imprimat pe spate trei trandafiri. Evident, nu suma modica obtinuta de reclamanta conteaza, ci apararea demnitatii unui mare artist si faptul ca, si dupa moarte, Mihai Viteazul izbândeste. Ceea ce m-a intristat pe mine a fost atitudinea reclamatului, care, intr-o forma sau alta, s-a exprimat cam astfel: „Cine-o mai fi si Amza Pellea, asta, care, nici pe departe, nu se ridica la valoarea mea“.
Cred ca si pe multi dintre dumneavoastra v-a intristat acest lucru; ca sa va inveselesc un pic, va voi relata doua dintre snoavele pe care ni le-a spus Amza in 1973, când, in Sala Albastra a Universitatii, am organizat o intâlnire cu marele actor.
Dupa un spectacol la Vaslui, cum mai era mult timp pâna la plecarea trenului spre Bucuresti, artistii au vrut sa se odihneasca putin in hotelul ce le fusese pus la dispozitie. In fata puhoiului de plosnite din camere, au hotarât sa mearga la gara. In preajma garii era un parculet cu leagane pentru copii. Amza si alti colegi au inceput sa se dea in leagane. Imediat a aparut un militian, care i-a fluierat si plin de importanta le-a spus: „Tovarasi, leaganele este pentru copii“. La care Amza riposteaza: „Tovarase militian. Noi suntem nascuti in preajma razboiului si n-am avut copilarie“. „Ce n-ati avut, ma?“ „Copilarie, sa traiti“. Militianul priveste ceasul si spune: „Bine, atunci mai dati-va in leagan cinci minute“.
La prima sa vizita la Viena, Amza a dorit sa-si cumpere o camasa de nylon albastra; asa ceva in România nu se gasea. A intrat intr-un magazin pe Praterstrasse, si cum nu stia nemteste, a incercat sa-i explice proprietaresei grase prin mimica si cuvinte stâlcite ce dorea sa cumpere. Femeia l-a privit descumpanita, dupa care a strigat spre fundul pravaliei: „Itic, vino-ncoace; e unul care se strâmba la mine ca toti dracii“. Asa a aflat Amza ca din cinci magazine de pe acea strada, trei apartineau unor evrei originari din Târgu Cucului iesean.
Ne-a mai spus multe alte snoave Amza; atunci, si in alte dati. Am ramas mult timp apropiati. Avea o politete si o eleganta in comportament caracteristice numai marilor si autenticelor valori. I-am comparat savoarea cu care povestea lucrurile hazlii cu cea a lui Pastorel. Dar Amza termina gluma cu un zâmbet cald, urmat de doua hohote discrete de râs. Pastorel termina gluma sau ironia prin tacere introspecta si cu o lucire sarcastica in ochi… Altadata poate va voi povesti câteva dintre sarjele lui Pastorel, pe care cei mai tineri nu au de unde sa le stie.
Pâna atunci, fiindca am vorbit de Mihai Viteazul, vreau sa va propun altceva. Dupa câstigarea unei batalii, Mihai a poruncit sa se ridice un lacas de rugaciune in acel loc unde se va gasi o lupoaica alaptându-si puii. Daca mergeti de la Filiasi spre Târgu Jiu, când ajungeti in comuna Strâmba, in dreptul scolii, luati-o la dreapta pe drumul de tara care va va duce la Manastirea Strâmba. Numele ei, ca si al satului, vine de la pârâul din preajma care, in loc sa curga ca toate apele normale de la nord spre sud, curge invers. Nu vi se pare ca România este un fel de Strâmba?
