Nimeni n-a lamurit, pâna acum, dupa stiinta mea, acest mister: de ce vor fi inchis, oare, grecii antici, in cutia Pandorei, si speranta impreuna cu toate relele? Mitologia nu ne da nici o explicatie. Se multumeste sa ne spuna ca Pandora a provocat prin maritisul ei o oarecare suparare in rândul zeilor; si ca zeii, pentru a se razbuna, i-au facut un dar perfid de nunta. Nici exegetii mitului n-au ajuns la o concluzie. Incât imi iau libertatea de a ma folosi de acest mit dintr-o perspectiva optimista pentru a vorbi despre relele de azi de la noi, desi realitatea m-ar indemna, mai degraba, spre o atitudine prudenta, sceptica. Pe scurt: imi place sa cred ca, pâna la urma, va iesi din cutia Pandorei si speranta.
Schimbarea „portocalie“ petrecuta dupa alegerile din decembrie 2004 a ridicat, am putea spune, capacul de pe cutia cu pricina. Lucru bun, in principiu. Daca d-l Nastase ar fi mers la Cotroceni, in loc sa mearga la DNA, si PSD ar fi ramas la putere, n-am fi vazut, cu siguranta, nici un mare corupt la usa Parchetului. „Pestii mari“ ar fi zburdat, mai departe, linistiti prin apele putrede ale democratiei autohtone. E adevarat ca nici acum anticoruptia n-a depasit faza de show, de „tele-justitie“. Nici un nume sonor n-a ajuns, inca, in fata unui tribunal. Si n-avem de unde sa stim daca vor exista sau nu, dincolo de spectacolele de azi de la Parchet, cu arestari, cu catuse, niste sentinte care vor limpezi, cât de cât, jafurile din ultimii saisprezece ani, similare cu cele din epoca fanariotilor. Dar o speranta (din pacate din ce in ce mai difuza dupa voturile din parlament care au pus la indoiala autoritatea DNA si au respins cererea de perchezitie in cazul Nastase ) e posibila.
Deocamdata, atât se poate spune. E singura certitudine. Restul e asteptare. Va reusi, oare, România sa devina un stat de drept autentic? Si când?
Pericolul e sa vedem mult invocata „suveranitate a poporului“ transformata in „suveranitate a demagogiei“. Probabil, niciodata nu s-a vorbit mai mult despre Constitutie si despre justitie. Din pacate, sunt semne ca vorbaria asta (cu aere pedante uneori si chiar cu emfaze ridicole) n-ar urmari, de fapt, sa impuna suprematia legii, ci, dimpotriva, sa apere cu o perdea de fum realitati care tin de un stat „strâmb“ si precar. Cel putin, aceasta e impresia cu care am ramas dupa ultimele sedinte ale parlamentului: ca articolul din Constitutie unde se sustine ca „nimeni nu e mai presus de lege“ e valabil doar pentru noi, românii de rând. „Alesii“ nostri vor sa se bucure de alt statut. Si nu permit Justitiei sa le bata la usa.
Puterea judecatoreasca din România n-are, cred, mai putine pacate decât puterea executiva si decât puterea legislativa. Când ma gândesc la ceea ce face din democratia noastra aproape o farsa si din viata noastra aproape un cosmar, imi spun ca toate cele trei puteri ale statului „colaboreaza“ perfect daca e vorba de relele care ies din cutia Pandorei. Poate, si de aceea e greu de aproximat o ierarhie. Or, recentul conflict dintre Cotroceni si judecatori, ajuns acum la Curtea Constitutionala, mi-a dat sentimentul ca, vrându-se neaparat un „presedinte-jucator“, Traian Basescu nu se da inapoi sa se joace inclusiv cu focul. „Placere“ foarte primejdioasa intr-o tara unde exasperarile sunt inflamabile. Ce rost are sa se cultive, tocmai acum, neincrederea românilor in Justitie? Acest gest populist poate intârzia si mai mult momentul când, din cutia Pandorei, va iesi si speranta.
