Putini isi mai amintesc de plenara CC la care Elena Ceausescu a „indicat“ scriitorilor sa nu mai scrie despre Fat Frumos si Ileana Cosânzeana. Normal; cuplul din basme nu suferea comparatii cu cuplul prezidential.
Dar oamenii simt nevoia de povesti; si iata ca ele s-au intors. Adaptate timpului prezent. Astfel, „Fat Frumos din lacrima“ a devenit „Fat bogat din Parlament“, „Miron si frumoasa fara corp“ a devenit „Adrian si frumoasa cu matusi bogate“, iar „Gradina cu merele de aur“ a devenit „Matusa cu bijuterii de aur“. Au aparut si povesti noi, ca de pilda „Coruptia fara corupti“, „Sarac si cinstit cu copii necinstiti“. Tot din niste povesti am aflat ce bine se traia in comunism; sa-mi fie rusine, caci desi am trait 50 de ani sub comunism, nu mi-am dat seama de lucrul acesta. A trebuit sa vina niste tineri sa-mi arate acest lucru, desi ei au trait foarte putin in acea vreme. Ei sunt speranta tarii; ei si cu nonagenarele care sunt mai geniale in afaceri decât regele Hagi al finantelor; parerea mea.
Dar nici cu perioada postrevolutionara nu mi-e rusine. E una dintre cele mai negre din istoria noastra; si nu mai putem da vina pe altii; ne-am facut-o noi, singuri. Si daca traim azi cum traim nu se datoreaza faptului ca am renuntat la comunism. Ci faptului ca n-am renuntat la comunism. Care ne apasa pe toti, regretabila povara. Si in special pe politicienii nostri; pe toti, fara exceptie.
Dar cred ca sunteti satui de vorbe si analize. Asa ca, bazat pe rabdarea si puterea dumneavoastra de a ma suporta, probata de multe ori, si pentru a fi in pas cu timpul, o sa va spun câteva povesti, din volumul pe care-l am in pregatire.
UN PENSIONAR LA PARIS. Era fericit ca primise pensia in lei noi. Aseza cele trei bancnote de 100 de lei pe masa si le privi cu placere. „Mâine plec la Paris“, decise el cu gravitate. Cobori valiza veche si o sterse de praf. Apoi aseza cu grija in ea lucrurile necesare. Nu uita ghidul, pe care-l studiase in amanuntime. Dimineata se trezi devreme. Isi lustrui pantofii din nou. Se imbraca, trase draperia, se aseza in fotoliu, puse valiza lânga fotoliu si-si lua pasaportul in mâna.
Seara il prinse foarte suparat. „Parisul nu mai este ce era odata!“ (Sa fim drepti si sa spunem ca nu mai fusese niciodata la Paris). „Mâine plec la Florenta“.
Dar domnul Lazarescu n-a mai ajuns la Florenta. A ramas intr-un film de Cristi Puiu.
PRECUM PE PAMÂNT ASA SI IN CER. Era un chirurg eminent; si un om. Opera orice; de la bataturi la gusa endemica. De aceea, oamenii il pretuiau; si-si manifestau pretuirea, de obicei, inainte.
Craciunul acela cu zapada multa l-a surprins in vila sa de la munte. Dupa cum l-a surprins si o criza de apendicita purulenta. Cum nu putea cobori, hotari sa se opereze singur. Sotia, care era asistenta sefa, ii dezinfecta instrumentele, pe care le avea totdeauna la el; apoi lua intr-o mâna o lampa si in cealalta o oglinda. Dar femeia-i tot femeie. „E prima operatie pe care o faci fara ciubuc de la pacient!“ „Pai, cum dracu, ca eu sunt si chirurgul, si pacientul. Dar cum o sa iau ciubuc de la mine insumi?“ Pâna sa rezolve dilema, septicemia isi facu datoria. Ajuns dincolo, vru sa intre in rai. Dar Sfântul Petru ii ceru ciubuc. „Precum pe pamânt asa si in cer!“, exclama chirurgul.
LOTERIA. Tânarul batrân pensionar calcula trei zile care ar fi varianta optima pentru câstig la loterie. Apoi merse la agentie; care era plina de oameni care doreau toti sa câstige. Pensionarul prezenta buletinul de joc, achita costul, apoi il rupse bucatele si-l arunca la cos. Toti sarira: „Ce faci, domnule? Puteai sa câstigi?“ „Pai tocmai asta este mângâierea mea“, raspunse domnul Lazarescu. „N-as fi suportat sa pierd. Asa imi ramâne fericirea iluziei ca as fi putut sa câstig“.
Ajuns acasa, domnul Lazarescu incepu sa socoteasca ce si-ar fi putut cumpara daca ar fi câstigat.
Si pentru o farâma de timp fu fericit.
