O revelatie penibila

Sa fac mai intai niste precizari. Nu sunt un traditionalist. Nu ma numar printre cei care isi inchipuie ca s-ar putea trai intr-un muzeu. Provin dintr-un sat unde am vazut cu ochii mei cum mitologia a fost evacuata de istorie in ultimele sase decenii, dar inteleg ca asta s-ar fi intamplat – desigur, in alte conditii – si daca nu venea comunismul. Ma consider, deci, un om rezonabil care nu-si transforma melancoliile in criteriu cand judeca traditiile. In plus, stiu foarte bine ca nu toate traditiile noastre sunt respectabile. Unele s-au format sub presiunea sau sub influenta unor vremuri neprielnice si ar fi cazul sa ne debarasam de ele. Dar daca „modern“ inseamna a construi viitorul intr-un desert, dispretuind tot ce reprezinta trecut, radacini, parinti, mostenire, recunosc ca prefer sa ma tin departe de aceasta „modernitate“.

De fapt, falsa „modernitate“ pe care o contesta si tara care pare cea mai ahtiata de modernitate, avand in urma sa un trecut subtire, situat la nivelul albumelor de familie. America manifesta o grija aproape maniacala pentru putinele sale vestigii, iar in padurile declarate „parc national“ nu e permisa nici luarea unei crengi rupte. Despre Europa ce sa mai spun? Cei mai buni politicieni din tarile Occidentului european sunt foarte atenti la conservarea valorilor „specifice“, ce tin de patrimoniul national, intelegand ca tot ce se va pierde in molozul reconstructiei Europei se va pierde pentru totdeauna, mai ales ca tavalugul globalizarii ameninta si el relatiile cu trecutul.

Am facut aceste precizari deoarece am trait, recent, una din cele mai triste si mai penibile revelatii. O revelatie care, poate, n-ar fi fost cazul sa ma surprinda, dar se pare ca niciodata nu suntem pregatiti sa facem fata oricarei stupori.

Iata despre ce este vorba. Am aflat din mai multe ziare ca mostenitorul Coroanei britanice, printul Charles, i-a facut o vizita presedintelui Iliescu, la Cotroceni, pentru a-l ruga ceva. Atentie, nu in legatura cu interesele Angliei in Romania. Printul, cum rezulta din relatarile vizitei, a venit in Romania pentru un interes al Romaniei. Pentru a ne ruga sa nu ne batem joc si mai mult decat am facut-o pana acum de putinele valori traditionale care au rezistat timpului, obtuzitatii si nepasarii noastre. Bineinteles, printul nu a folosit acest limbaj aspru, spre care e inclinat un roman cand aude ca alta parte din memoria noastra istorica e aruncata la groapa de gunoi. Printul a folosit limbajul invatat la curtea Angliei. Dar ar fi tinut sa-i atraga atentia dlui Iliescu asupra unui pericol. In zona Sighisoarei supravietuieste, inca, un timp vechi, care ar merita – adaug eu – macar grija acordata in America ramurilor rupte din padurile declarate „parc national“. O zona unde natura n-a fost stricata de tehnologia moderna si, inca, mai exista case vechi cu valoare de patrimoniu. Acest veritabil tezaur ecologic, si nu numai ecologic, a fost in primejdie cand guvernul Nastase, obsedat, parca, de Dracula, voia neaparat sa-i consacre vestitului vampir un parc, care ar fi distrus cetatea Sighisoarei si padurea de stejari din imprejurimi. Dar zona aceasta, care are privilegiul multor raritati, n-a scapat de pericol. Proiectata autostrada Brasov – Bors va desparti satele sasesti, si asa golite datorita plecarilor in Germania si va periclita ecosistemul zonei. Or, printul Charles ar fi venit la Bucuresti sa-l roage pe presedintele Iliescu sa sara in ajutorul valorilor din vechile sate medievale sasesti, cateva dintre ele protejate si de UNESCO, unde se pastreaza, inca, o flora si o fauna care au disparut de ani de zile in restul Europei.

P.S. Si ce parere are presedintele Romaniei? Intr-o prima faza, a declarat, la Timisoara, ca grija acordata valorilor ecologice invocate (si nu numai ecologice, repet) e „stupida“. Apoi, a declarat ca a avut „o discutie absolut libera“ cu printul si ca printul a pus doar o intrebare. Iliescu a adaugat ca opiniile potrivit carora autostrada ar duce la distrugerea naturii sunt „argumente de secolul al XIX-lea“. Ma abtin de la alte comentarii deoarece as ajunge in mod sigur sa regret ca nu m-am nascut in secolul al XIX-lea.