Trei cauze si un risc

Ca topul primilor o suta de bogati din Romania a starnit tot felul de controverse, de banuieli, nu ma mir. E prima oara cand romanii au avut in fata o lista a celor care au reusit sa contrazica vremurile: sa adune averi de zeci si chiar de sute de milioane de dolari intr-o tara unde activitatea economica nu reprezinta, azi, decat doua treimi din cea a anului 1989. Si era firesc ca un asemenea eveniment sa devina pe ulita romaneasca un „lung prilej de vorbe si de ipoteze“, ca divortul dintr-o cunoscuta balada a lui Toparceanu. Ca primul impuls, la multi, cand au vazut topul, a fost unul de indoiala amestecata cu frustrari, iarasi nu ma mira. Suportam greu, din principiu, reusitele celor din preajma noastra. Povestea cu capra vecinului nu e deloc o simpla anecdota. Din pacate, as zice, caci nu se poate lupta serios impotriva saraciei demonizand bogatia. Cu exceptia sfintilor, omul vrea sa aiba mai mult decat are, chiar daca Dumineca, la biserica, asculta smerit vorbele Eclesiastului: „Totul e desertaciune“. In fine, nu ma mir ca in topul primilor o suta de bogati de la noi, publicat de revista Capital, lipsesc – cu doua-trei exceptii – politicienii. La fel ca economia neagra, partea producatoare de averi a politicii detesta la noi orice fel de lumina. Dovada solidarizarea-complice a majoritatii parlamentarilor in pregatirea unei legi care, in loc sa asigure transparenta averilor demnitarilor, le „secretizeaza“.

Ma mir, in schimb, ca nu se discuta nimic despre un risc. In Romania de azi, „bogatia“ e un subiect delicat. Si exista, cel putin, trei cauze care impiedica o judecata la rece a „reusitelor“. Romania e o tara saracita, cu zone in care mizeria e lucie, aproape de un nivel insuportabil, si cu milioane de „defavorizati“, cum zic, pudic, statisticile. Or, saracia radicalizeaza frustrarile, le face agresive. Exista, apoi, in mentalitatile de la noi, reziduuri dintr-o ideologie – de care n-am scapat prea demult – care imbina demagogia egalitarismului cu o imagine odioasa, putreda, a capitalismului. Aceste reziduuri lucreaza, inca, in psihologii, probabil, cu efecte usor de banuit. Sa adaugam si lungul sir de scandaluri din perioada postdecembrista care au indus populatiei convingerea ca multe averi au la baza acte de coruptie. Toate acestea predispun omul obisnuit la o reactie pe care, omeneste, o pot intelege, mai ales ca pentru mine verbul „a avea“ e, mai degraba, abstract, dar ea nu e deloc in favoarea unei dezvoltari capitaliste a Romaniei. In toate anchetele facute pe strada, dupa publicarea topului, am remarcat aceeasi tendinta: de a da bogatiei semnificatii necurate. De parca bogatia ar fi, in principiu, pacatoasa, vinovata, suspecta, o jignire adusa saraciei. Desigur, nu e un secret ca, in ultimii treisprezece ani, o parte importanta a bogatiei nationale a trecut, in mod fraudulos, in buzunare private. Nu e un secret ca nu putini bogati aflati in top, daca ar fi scuturati de fisc, obligati sa-si plateasca impozitele restante, de ordinul miliardelor, s-ar trezi in afara topului. Dupa cum nu e un secret ca in unele averi se ascund ilegalitati ori favoruri politice facute clientelei. Dar, dincolo de exemplele care ar putea motiva frustrarile, problema modului cum e privita bogatia ramane. Bogatia nu e indecenta, chiar si intr-o tara saraca, daca e obtinuta prin ingeniozitate, prin curaj de a risca, si nu prin mijloace condamnate de lege. Nu e cazul sa fie privita chioras chiar daca rezulta din noroc.

Recunosc, nu sunt catusi de putin calificat pentru a ma pronunta cu seriozitate in materie de afaceri. Sunt nul cand e vorba de spirit practic. Ba, chiar am ajuns (ca in povestea cu strugurii acri) sa vad in pragmatism o filosofie de „second hand“. Dar poate chiar incompetenta mea „pragmatica“ ma ajuta sa judec mai detasat unele lucruri. Si nu cred ca gresesc afirmand ca diabolizarea bogatiei, din pricina unor bogati dubiosi, poate dauna dezvoltarii capitaliste a Romaniei la fel de mult ca politica ambigua dusa de guvernele postdecembriste.