Teatrul de păpuşi a fost o întâmplare în viaţa lui Mircea Surdu, dar legătura care s-a creat între actor şi scena păpuşilor e trainică, astfel că de 48 de ani nimic nu a reuşit să-i separe.
Drumul lui Mircea Surdu spre lumea teatrului de păpuşi a început cu muzica.
„Tatăl meu a fost profesor de muzică. Până la şase, şapte ani a rupt patru arcuşuri de vioară pe mine. Ţinea să învăţ bine instrumentul ăsta. Chiar dacă mă cheamă Surdu, am o ureche excelentă. Şi săracu’ tata s-a gândit că a găsit teren să facă un muzician. După ce a rupt cele patru arcuşuri, şi-a dat seama că nu se potriveşte conformaţia digitală. Şi atunci mi-a zis: «Te las în pace!». Şi totuşi, am continuat să fac muzică. Învăţasem de la tata abc-ul muzical şi am făcut mai mult lăutărie după ureche. Ajunsesem deja în liceu şi aveam o formaţie cu care cântam la reuniuni. Copil fiind şi uşor dat celor păcătoase, fumam şi cântam. La Târgu Jiu, la o fabrică de ţigări, ne-au dat sacoşe de ţigări în loc de bani. Uşor, uşor, când au văzut profesorii că se ridică valori în formaţia noastră, am fost cooptaţi în orchestra Sindicatului învăţământului, profesorilor… Viaţa m-a dus către Şcoala postliceală de activişti culturali“, a povestit Mircea Surdu.
A trăit frumos în lumea muzicii. Nu s-a desprins de ea nici când a fost numit instructor artistic la Sibiu, la Casa de Cultură, sau director la Casa de Cultură din Sighişoara.
Drumul spre scenă
A renunţat după o perioadă la funcţiile obţinute, căci familia avea nevoie de el şi a revenit pe meleaguri olteneşti. Paşii i-au fost conduşi spre Teatrul de păpuşi din Craiova. „Am venit la Teatrul de păpuşi. Horia Davidescu, tatăl teatrului, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: «Ce vrei să te faci?». Şi i-am răspuns: «Am auzit că aveţi un post de instrumentist». Atunci nu aveau magnetofoane, se făcea ilustraţia muzicală la vedere, de sub rampă. Şi am dat o audiţie, iar pe urmă Horia Davidescu, care avea ochiul format, m-a primit în colectiv. Mi-a zis, mai târziu, că mă face actor. Am fost dat atunci puţin peste cap. Am avut un şoc. Când eram la Casa de Cultură, a venit Teatrul de păpuşi din Sibiu să dea spectacol. Au fost primele reprezentaţii de teatru de păpuşi pe care le-am văzut din interior. Am văzut cum se chinuiesc oamenii aceia în genunchi cu mâinile pe sus. Doamne, sărmanii oameni, ce greu câştigă o pâine, mi-am zis. Ei rămâneau după spectacol, aşa că i-am invitat la o friptură şi la o bere pe toţi. Îmi părea rău de ei. Le-am zis: «Mă, altceva n-aţi găsit să faceţi?». Şi uite că după ani am ajuns ca ei. Diferenţa e că mie nu mi-a dat nimeni nici o friptură. Aveam ceva experienţă în spate, căci la şcoala aceea postliceală făcusem actorie, regie, mişcare scenică, inclusiv balet, dans popular. Am făcut regie cu Todea, cu Saizescu. Uşor, uşor a început să-mi placă“, a completat Mircea Surdu.
Odată relaţia înfiripată, nimic nu avea s-o rupă: „Am făcut meseria asta de nevoie, dar atât m-a prins şi atât de interesant mi s-a părut căci arta păpuşărească îmbracă foarte multe forme de expresie. Totul îţi dă posibilitatea să ajungi la spectatorul tău cu tot sufletul şi să-l câştigi“. A jucat toţi lupii posibili din poveşti, cum îi place să spună, personaje negative, căci „îmi mergeau ca unse“, roluri frumoase, grele, care i-au adus premii. Regele din „Amnarul“, ce spune povestea unui soldat care s-a pomenit sărac lipit la sfârşitul războiului şi care, îndrăgostit de o prinţesă, luptă împotriva regelui şi a reginei, împotriviţi căsătoriei, cu ajutorul unui amnar fermecat, i-a adus recunoştinţa talentului. Spectacolul realizat în anul 1994 s-a bucurat de succes, fiind invitat la festivaluri din ţară, printre care Festivalul Teatrului de Păpuşi Galaţi, iar actorul Mircea Surdu a fost distins cu Premiul pentru interpretare.
„Regele“ a adus premiul acasă şi a continuat cu fiecare spectacol să aducă alte personaje în scenă şi să le dea ceva din experienţa sa. O va face cu fiecare reprezentaţie, căci sufletul său e acolo, printre păpuşi, şi aşa va rămâne.
