“Nu ţi-a fost niciodată silă de inteligenţa dumitale? Nu ţi s-a părut niciodată că e obositoare, prezumţioasă, insuficientă? Că, după ce ai discutat tot, ai limpezit tot şi ai înţeles tot, a rămas dincolo de lucruri o umbră sau o lumină până la care nu ai ajuns? Ce îţi reproşez dumitale şi spiritului francez este excesul de memorie. Prea le ţineţi pe toate minte, prea le aveţi pe toate sub control ca într-un laborator în care fiecare eprubetă închide o formulă, o serie de reacţii cunoscute, o serie de certitudini limitate. Orizontul acesta e sterp. Sigur, dar sterp. Viaţa dumitale este fără mister şi eu mă întreb cum nu te plictiseşti trăind-o. Ea, în orice caz, trebuie să se plictisească groaznic în tovărăşia dumitale. Eşti un om fără surprize.”
„Mă înspământ“
“Cresc obişnuinţele în jurul tău ca ciupercile şi te sufocă, te paralizează, te fac prudent, te fac laş, te îmbătrânesc. Marea perfidie a ordinii în care trăim e să facă din fiecare din noi un servitor inconştient al ei. Şi ne cumpără ieftin, pe nesimţite. Mă uit la voi şi mă înspăimânt, mă înţelegeţi? Mă înspăimânt. Aveţi cu toţii situaţiile voastre, micile voastre situaţii, micile voastre chestii, micile voastre aranjamente.”.
“Dumneata zici «un om cu tact». Fie. Nu vei răcni niciodată, nu vei sparge niciodată nimic, nu vei îmbrânci pe nimeni. Politeţea este metafizica dumitale. Te supraveghezi ca pe un edificiu public. Poliţia este vocaţia dumitale. Ai etaje şi apartamente interioare pentru fiecare sentiment sau gând, ai scări şi ascensoare care te duc precis de la o gândire la alta. Eşti portarul acestei gândiri: controlezi cine intră şi cine pleacă, închizi uşile, stingi lumina, faci ordine. Îţi creşti cu atenţie plantele de apartament, le tai ramurile care îndrăznesc să crească neregulat, propteşti tulpinile care se îndoaie, retezi coroanele ce se ridică prea înalt. Nu suporţi pădurile, te simţi bine numai în parcuri. Iar dumneata eşti propriul dumitale parc. Aş vrea să ştiu dacă n-ai întrezărit niciodată umbra morţii, dincolo de micile certitudini pe care le cultivi.”
Specificul naţional
“Specificul naţional există fără îndoială. În artă el este întrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indică astfel şi gradul de platitudine. De aceea a crea înseamnă mereu depăşirea acestui specific. Un artist este el însuşi sau nu e nimic. Dar a fi el însuşi înseamnă a trăi adevărurile sale, a suferi de experienţele sale, a inventa stilul său. Toate acestea nu se făptuiesc, însă, decât prin renunţarea la facilitate, iar cea mai funestă dintre facilităţi o constituie aşa-zisele valori specifice care se formează prin sedimentarea mediocrităţii colective şi pe care le găseşti de-a gata. Specificul naţional este în definitiv ceea ce rămâne dintr-o cultură după ce i-ai luat efortul personal de gândire, experienţele de viaţă individuală, izbânzile singurătăţii creatoare.”.
“Viaţa nu e posibilă decât între oameni stăpâniţi care îşi controlează ideile, îşi verifică sentimentele şi îşi păstrează pentru ei crizele interioare. Este în mine un personaj care iubeşte tensiunea, vâltoarea, tumultul marilor vânturi dezlănţuite. Şi este un altul care iubeşte ideile reci, distincţiile precise, rezerva, aşteptarea. Între aceşti doi oameni acordul e dificil, dar toate eforturile mele personale sunt în căutarea acestui acord care trebuie încheiat şi menţinut.”.
”De două mii de ani”
Textele de mai sus au fost preluate din romanul lui Mihail Sebastian, ”De două mii de ani”, care văzuse lumina tiparului în 1934.
Mihail Sebastian, pe numele său real Iosif Mendel Hechter, a fost un scriitor român de etnie evreiască, născut la Brăila în ziua de 18 octombrie 1907. A studiat la Facultatea de Drept şi Facultatea de Filosofie ale “Universităţii din Bucureşti”. În domeniul literar el a debutat în anul 1926 cu versuri publicate în revista ieşeană “Lumea. Bazar săptămânal”. Au urmat colaborări ale sale la: “Universul literar”, “Tiparniţa literară”, “Vremea”, “Cuvântul”, “România literară”, “Azi”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Rampa”, “Viaţa Românească”, “L’Indépendance Roumaine” ş.a. În 1932 îi apare primul volum intitulat Fragmente dintr-un carnet găsit, iar peste un an el scoate pseudo-romanul Femei. Este autorul altor romane pe lângă cel menţionat anterior (Oraşul cu salcâmi, Accidentul) şi al unor piese de teatru (Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră).
Lui Mihail Sebastian i se interzice printr-un Decret-lege să mai profeseze ca jurnalist
În septembrie 1940 lui Mihail Sebastian i se interzice printr-un Decret-lege să mai profeseze ca jurnalist şi ca avocat pledant întrucât “este evreu”; nu mai are drept de semnătură, iar piesa acestuia, Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a-şi asigura existenţa cotidiană el predă literatura română la “Liceul Evreiesc” din Bucureşti. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial este angajat pe post de consilier la “Ministerul Afacerilor Externe” şi urma să susţină unele cursuri la “Universitatea Liberă Democratică” nou-înfiinţată.
Destinul nemilos nu îi mai permite, totuşi, exercitarea acestei vocaţii pedagogice, pierzându-şi viaţa în urmă cu opt decenii, la 29 mai 1945 când avea doar 38 de ani, fiind lovit de o autodubă aflată în mare viteză pe Bulevardul “Regina Maria” din Capitală în apropierea unei staţii de tramvai. Potrivit martorilor oculari ai tragicului eveniment scriitorul ţinea în buzunarul hainei sale textul conferinţei ce urma să fie susţinută la acea Universitate. De atunci el îşi doarme somnul de veci la Cimitirul “Filantropia” din Bucureşti.
Recunoaştere a personalităţii sale literare
Mihail Sebastian a avut parte de o recunoaştere a personalităţii sale literare de către posteritate atât în ţară, cât şi dincolo de hotarele ei. Piesele de teatru care îi purtau prestigioasa semnătură s-au jucat pe scenele româneşti şi au fost ecranizate, televizate sau radiodifuzate. Despre una dintre ele, Steaua fără nume, voi scrie în continuare câteva cuvinte. Subiectul este romantic, dar plin de învăţăminte: în gara unui orăşel de pe Valea Prahovei coboară din tren – obligată de controlori fiindcă fusese prinsă fără bilet de călătorie – o fiinţă fermecătoare pe nume Mona; un tânăr profesor pasionat de astrologie se oferă să o găzduiască deoarece ea nu avea bani, ci doar câteva fise câştigate la Casino.
Acasă la dânsul cei doi încep o lungă discuţie şi se înfiripă o relaţie afectivă; Mona este impresionată de gestul profesorului care îi atribuie cu generozitate numele acesteia unei stele invizibile din Constelaţia “Ursa Mare” ce fusese descoperită de dânsul, dar încă nedenumită. Mirajul nopţii se spulberă, însă, la orele dimineţii când apare amantul ei Grig într-un automobil elegant spre a o lua acasă. Deşi Mona refuză mai întâi să plece, ea realizează în final că lumea prosperă din care provenea amantul său nu coincide cu lumea acelui astronom visător.
Steaua fără nume
i) În 1954 românii puteau audia la emisiunea “Teatru radiofonic” această piesă în regia lui Mihai Zirra având în distribuţie pe Radu Beligan, Maria Wauvrina, Nineta Gusti, Alexandru Giugaru, Tanţi Cocea ş.a.; ii) În 1983 Televiziunea Română difuza piesa de teatru în regia lui Eugen Todoran, personajele principale fiind interpretate de: Enikö Szilágyi/Mona şi Florin Zamfirescu/profesorul Miroiu; iii) În 1967 piesa a fost transpusă într-o coproducţie româno-franceză, rolurile principale revenind actorilor Marina Vlady şi Claude Rich.
Jurnalul despre perioada antisemitismului (1935-1944) a avut o adevărată “Odisee”: *manuscrisul acestuia a ajuns la Ierusalim, fiind dus acolo prin curier diplomatic de către fratele mai mic al scriitorului, Andrei Benu Sebastian; *Harry From – un regizor român de etnie evreiască, stabilit în S.U.A., care înfiinţase Fundaţia “Mihail Sebastian” – a obţinut caietele manuscrisului de la văduva fratelui scriitorului, încheind un contract cu o editură din Bucureşti pentru publicarea cărţii apărute în 1996; *în 2005 Jurnalul sub titlul Îngrozit, dar nu disperat a fost publicat de “Claassen Verlag” din Berlin; *autorului Mihail Sebastian i s-a oferit postum la München Premiul de Carte “Geschwister-Scholl-Schule” din Frankfurt/Germania pe anul 2006; *astăzi o stradă din Bucureşti poartă numele marelui nostru scriitor; oare nu este prea puţin…?
