Uniunea Scriitorilor din România a propus patru scriitori români la premiul Nobel pentru literatură, printre care și pe Nicolae Breban, dar acesta afirmă că nu îl interesează și nici nu l-a interesat un asemenea premiu, motivând că pe el, ca scriitor, l-a interesat o carieră literară la Paris, acolo unde a trăit și înainte de revoluție. Conform celor afirmate de intervievatul GdS, Breban ar fi putut cere azil politic în Suedia în anii ’70 și astfel, ca și cetățean suedez, ar fi avut mari șanse de a obține premiul Nobel pentru literatură.
Un dialog cu acad. Nicolae Breban, prin telefon, Paris- Craiova, este savuros, inedit și neconvențional, autorul „Animalelor bolnave“ fiind un scriitor care are o memorie fabuloasă și nu menajează pe nimeni.
Ion Jianu: Marele scriitor oltean Marin Sorescu a fost nominalizat pe lista premiului Nobel pentru literatură în 1983 (conform informațiilor publicate în presa suedeză); a doua oară a fost propus pentru Nobel de Academia Româniă în 1992, așa cum sunteți dumneavoastră acum nominalizat de Uniunea Scriitorilor, alături de alți trei importanți scriitori români…
Nicolae Breban: … Nu ştiam că suntem patru scriitori români propuşi! Eu sunt plecat de multe luni din România, stau în locuinţa mea de la Paris, nu lucrez cu e-mail-ul, iar soția mea (care știe să folosească și pentru … mine e-mail-ul) este bolnavă. V-am spus toate astea ca să mă justific, într-un fel, de ce nu sunt foarte la curent cu… Nu știam că suntem patru scriitori români propuși pentru premiul Noberl pentru literatură! Ştiam doar de doi, Mircea Cărtărescu și eu…
I.J.: Uniunea Scriitorilor a propus în ianuarie 2014 patru scriitori români pentru premiul Nobel la literatură: Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban, Norman Manea și Varujan Vosganian…
N.B.: … Înțeleg… Dar ce caută Varujan pe lista aia, nu prea înțeleg?!
I.J.: Întrebați-i pe cei care au decis această nominalizare, respectiv pe cei din Comitetul Director al conducerii Uniunii Scriitorilor…
N.B.: Nu mă interesează… De fapt, ce vrei dumneata de la mine? Că m-ai sunat din luna februarie aproape în fiecare săptămână la Paris, unde sunt şi acum.
„Cei care decid premiile Nobel, destul de discreți”
I.J.: Nu ştiam că sunteţi la Paris, mi-aţi spus destul de târziu asta… De ce am tot insistat? Am aproape gata o carte despre Marin Sorescu versus Nobel şi voiam să aflu părerea dumneavoastră despre acest caz. Cum vă spuneam şi cum probabil că şi dumneavoastră ştiaţi, Sorescu a fost de două ori pe lista de propuneri Nobel, dar de fiecare dată, în 1983 şi 1992, au fost „ţesute“ urzeli din România împotriva lui, urzeli ale ocultei care, într-un fel, se pare că au contat şi la Stockholm. Sunt legende sau e purul adevăr?
N.B.: Nu ştiam de aceste… urzeli. Poate că la Stockholm s-a ținut cont de ele, poate că nu… Habar n-am. Nu mai am cunoștințe la Stockholm. Editorul suedez pe care îl cunoșteam bine, Rene Coeckelberghs, a murit… Cine știe adevărul! Ei, cei care decid în privința acordării premiilor Nobel, sunt destul de discreți… De fapt, cine a urzit din România împotriva lui Sorescu?
I.J.: Asta aş vrea să aflu! Mă gândeam că dumneavoastră ştiţi numele celor care l-au „săpat“ pe Sorescu.
N.B.: Repet, nu ştiu… Dacă aş fi ştiut, aş vorbi. Parcă nu prea-mi vine să cred.
I.J.: Fratele lui Marin Sorescu, prof. univ. dr. George Sorescu şi acad. Eugen Simion mi-au confirmat că împotriva lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confraţi de la Bucureşti, poeţi cunoscuţi. Marin Sorescu le-a mărturisit celor doi, lui George Sorescu şi lui Eugen Simion, numele instigatorilor, dar cei doi, G. Sorescu şi E. Simion, din varii motive, păstrează discreţia…
N.B.: Eu chiar nu am auzit. Eugen Simion a fost bun prieten cu Marin Sorescu şi este posibil ca el să ştie, aşa cum susţii dumneata. Eu nu am fost prieten cu Marin Sorescu, doar colegi. Dacă aşa s-a întâmplat cu Sorescu, cu urzeli, putem vorbi iarăşi de vechiul reflex românesc, să-i moară capra vecinului! Vorbind de urzeli, de „moartea“ caprei vecinului, Sorescu a avut un moment cumplit în 1991, atunci când a fost atacat de diverşi inși chiar din „patria“ lui, Craiova. Eu l-am apărat atunci, publicând două pagini în revista „Contemporanul. Ideea Europeană“, unde eram director. A fost atacat pe unele chestiuni penibile… În sfârşit, asta e altă discuţie, o altă măgărie, o altă ticăloşie!… Dumneata vrei însă de la mine răspunsuri în privinţa subiectului cu urzelile împotriva lui Sorescu trimise, după cum zici, din România la Stockholm, direct la comitetul Nobel.
I.J.: Înainte de revoluție, aţi locuit în Stockholm multe luni şi mă gândam că aţi aflat câte ceva despre neacordarea premiului Nobel nici unui român…
N.B.: Am trăit, într-adevăr, jumătate de an în Stockholm. Un amic editor, de care ţi-am vorbit mai înainte, Rene Coeckelberghs, m-a publicat acolo, aşa cum a făcut şi cu Nichita Stănescu. L-am cunoscut bine şi pe dl. Arthur Lundkvist, scriitor, care era preşedintele Comitetului Nobel al Academiei Suedeze. Şi acesta este decedat… Cei doi suedezi, Rene Coeckelberghs şi Arthur Lundkvist, mi-au propus să rămân în Suedia, să obţin cetăţenie suedeză şi astfel, devenind scriitor suedez, să am şanse la premiul Nobel! Asta s-a întâmplat prin 1976… Aşa cum am procedat şi când am fost plecat în Germania şi Franţa, m-am reîntors acasă, în România, la Bucureşti.
„Pe mine m-a interesat o carieră literară la Paris”
I.J.: Ziceţi că astfel, ca scriitor suedez, aţi fi avut şanse la premiul Nobel...
N.B.: Da… Dar nu m-a interesat premiul Nobel nici atunci, cum nu mă interesează nici acum!
I.J.: Nu înţeleg?! Vorbim de cel mai râvnit premiu literar mondial şi dumneavoastră ziceţi că nu v-ar interesa?!
N.B.: …Nu cred că dacă un scriitor român ar lua premiul Nobel pentru literatură asta ar rezolva problema literaturii române în Europa. Eu am trăit mulţi ani aici, la Paris, am văzut şi auzit multe, am trăit momente aparte. Vorbind despre acest subiect, premiul Nobel pentru literatură, să vă dau un exemplu… Un bun poet grec, Odysseus Elytis, a luat premiul Nobel în 1979. Despre acest moment, la un post naţional oficial TV din Paris (France 2) s-a vorbit doar un minut şi vreo 15 de secunde (!), mica editură care l-a publicat pe Elytis în Franţa a vândut câteva mii de exemplare… Şi cu asta s-a terminat povestea acelui Nobel! În timp ce alţi scriitori care nu aveau premiul Nobel, Jorge Luis Borges în Argentina şi Eugen Ionesco la Paris, făceau vâlvă în toată lumea…
I.J.: Am notat această poveste… nobeliană. Şi tot nu înţeleg afirmaţia dumneavoastră cum că nu v-ar fi interesat – şi nu vă intersează premiul Nobel!
N.B.: Dacă n-ai înţeles, notează din nou: nu m-a interesat premiul Nobel! Pe mine m-a interesat o carieră literară la Paris…
I.J.: Un alt mare scriitor român, poetul Nichita Stănescu, a fost şi el pe lista candidaţilor la premiul Nobel…
N.B.: O, eu am fost bun, bun prieten cu Nichita. Să-ţi dau un exemplu şi cu el… L-am chemat pe Nichita să vină la Paris deoarece convinsesem un editor să-l publice. Nu a venit… Înainte de Paris, l-am aşteptat pe Nichita la Stockholm, împreună cu Coeckelberghs, pentru a fi publicat în Suedia… L-am întâlnit pe Nichita la Viena, când el a luat premiul Herder (Nichita Stănescu a fost distins cu premiul Herder în 1975 – n.r.). Plecam din Viena spre Stockholm şi l-am rugat pe Nichita să vină cu mine. Nu m-a ascultat… Nu a venit nici la Stockholm. Şi cu Nichita Stănescu s-a pierdut altă ocazie ca România să ia premiul Nobel. La un moment dat, tot prin anii aceia, o echipă a televiziunii suedeze a venit special pentru Nichita Stănescu la Bucureşti, dar ăştia de la partid i-au minţit pe suedezi cum că… „tovarăşul Nichita Stănescu este plecat din Bucureşti, este bolnav…“?! Până la urmă, Nichita a acordat televiziunii suedeze interviul.
„În București se face carieră…“
I.J.: Revenind la subiectul care mă preocupă, Marin Sorescu versus Nobel: înainte de evenimentele din 1989 – când dumneavoastră aţi locuit şi scris câţiva ani buni la Paris – s-a vorbit în acea perioadă, în mediile literare, despre Marin Sorescu versus premiul Nobel?
N.B.: Nu, nu… Eu sunt un om tranşant, spun lucrurilor pe nume: Marin Sorescu nu este cunoscut la Paris! Cum nici Nichita Stănescu nu este cunoscut!… N-au publicat aici cărţi. E simplu…
I.J.: V-aş contrazice… Sorescu, de exemplu, a fost publicat în Franţa, la Lyon…
N.B.: Eu vorbeam de Paris! Şi la Paris, din păcate, nu s-a prea auzit de Sorescu. Şi, aşa cum v-am adăugat, nici de Nichita Stănescu. Nici înainte, nici acum. Ei doi, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, ar fi avut şanse de a lua premiul Nobel, dar nu se ştia de ei… Dragul meu, nu ştiu cum să-ţi spun… Ca să ai succes la Paris trebuie să procedezi aşa cum au făcut sud-americanii Gabriel Marquez, Mario Vargas Llosa…
I.J.: Adică?
N.B.: Să stai mulţi ani la Paris, să iei masa cu redactori, editori, jurnalişti, să dai interviuri ş.a.m.d. Aşa cum se face, de altfel, şi la Bucureşti! De ce mergem toţi în Capitală?!
I.J.: … De acolo „răsare“ Soarele!
N.B.: Da, să facem carieră… Păi dacă eu rămâneam la Baia Mare, unde m-am născut (Nicolae Breban este născut pe 1 februarie 1934, la Baia Mare – n.r.), nu mă cunoştea nimeni în România! La fel s-ar fi petrecut lucrurile şi cu Nichita Stănescu dacă ar fi rămas la Ploieşti. Chiar şi cu I.L. Caragiale… A venit la Bucureşti şi aşa s-a făcut cunoscut.
I.J.: L-aţi cunoscut pe Sorescu, i-aţi preţuit opera. Credeţi că Marin Sorescu va rămâne în posteritate?
N.B.: L-am cunoscut bine pe Sorescu, i-am citit opera. Indiscutabil că el va rămâne în posteritate… După părerea mea, Sorescu este unul dintre cei foarte importanţi poeţi şi scriitori români de după cel de-al doilea război mondial, unul dintre cei care a făcut să renască literatura română sub comunism, împreună cu Marin Preda, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş şi alţi câţiva foarte importanţi scriitori pe care generaţia asta nouă vrea să-i minimalizeze.
I.J.: Marin Sorescu, ca ministru al culturii, a fost la Paris… V-aţi întâlnit cu el?
N.B.: Da… Aş vrea însă să-ţi spun punctul meu de vedere despre Sorescu în această funcţie guvernamentală. Eugen Simion l-a propus pe Sorescu ministrul culturii… Sorescu nu era făcut pentru o funcţie de ministru! Simion ar fi trebuit să preia Ministerul Culturii… Sorescu, în postura de ministru al culturii, a venit la Paris şi eu l-am invitat la mine acasă. După conferinţa de presă pe care Sorescu a avut-o la Ambasada României, soţia mea, Cristina, împreună cu mine, l-am chemat să vină la noi. La această întâlnire i-am invitat pe Virgil Tănase (sper să nu mă înşel, dar cred că Virgil Tănase a avut ideea să-l chemăm pe Sorescu la o întâlnire cu scriitori români de la Paris), pe Dumitru Ţepeneag… A fost o seară frumoasă, reuşită…
I.J.: Apropo de Sorescu și Eugen Simion: ați fost în Craiova, în februarie 2013, la Zilele „Marin Sorescu“, mentorul acestor manifestări fiind academician Eugen Simion…
N.B.: … Și am primit premiul special „Marin Sorescu“ al acelor manifestări dedicate lui Sorescu… Am mai fost în Bănie și în urmă cu trei ani, sper să nu greşesc, atunci când Varujan Vosganian (născut în Craiova, pe 25 iulie 1958, n.r.) și-a lansat romanul „Cartea șoaptelor“. Varujan Vosganian m-a rugat să-i susțin cartea. Mi-a plăcut romanul și astfel l-am susținut. De altfel, pe coperta a patra a cărții am scris o recomandare… Am fost apoi și în alte orașe din zonă. Apropo de Craiova: am acolo un foarte bun prieten şi colaborator al revistei noastre („Contemporanul“ – n.r.), Marian Victor Buciu. Te rog să-l saluți din partea mea… Este un critic şi eseist foarte serios… A scris despre mine, printre altele, o monografie… (Prof. univ. Marian Victor Buciu este, din 1993, doctor în litere al Universităţii din Craiova, teza sa de doctorat, într-o formă sintetică, a fost publicată în volumul „Breban – eseu despre stratagemele supravieţuirii narative“ – 1996. Buciu a publicat și alte cărți despre intervievatul de astăzi al GdS: „Animale bolnave“, de N. Breban – 2002, „Voinţa şi puterea de creaţie. Opera lui Nicolae Breban“- 2009, n.r.).
„La Paris se vorbeşte doar despre ţiganii şi hoţii români…“
I.J.: Cum se vede de la Paris tânăra generaţie de scriitori români? Se vorbeşte despre ea…?
N.B.: Nu vorbeşte nimeni la Paris despre „generaţia tânără de scriitori români!“ Nu există asemenea subiecte în presa de la Paris. Dragul meu, aici se vorbeşte doar despre ţiganii şi hoţii români…
I.J.: Chiar aşa, au trecut în uitare Eugen Ionesco, Emil Cioran…?
N.B.: Bine, aceste nume au… numele lor aici, asta-i altă discuție. Cioran, de exemplu, rămâne în eseistica franceză de după război ca un mare stilist şi filosof. Nici despre Eugen Ionesco nu se prea mai vorbeşte… La Paris vin mereu alte valuri de interese… Şi aici, ca şi la Bucureşti, este o criză a culturii. Sunt mari edituri care şi-au pierdut patronii… Totul merge spre divertisment… Impactul american este foarte puternic… Totul este canalizat spre vânzare, distracţie… De fapt, cultura europeană merge spre divertisment. La Paris există un fel de interes doar pentru marile culturi europene – Spania, Marea Britanie, Germania, Italia… Apoi, marile platforme culturale din America de Sud, America…
I.J.: Credeți că dacă Herta Muller ar fi rămas în România mai primea premiul Nobel pentru literatură?
N.B.: Probabil că nu… De altfel, candidatura ei a fost susținută de Germania, nu de România.
I.J.: Și, dacă nu greșesc, în cazul Hertei Müller a contat destul de mult (și) situația ei, una cu… iz politic, ca să zic așa.
N.B.: Nu știm exact ce se întâmplă acolo, la Comitetul de acordare al premiilor Nobel. Nu știe nimeni, doar ei. Din câte se pare, acolo sunt mai multe grupuri, iar fiecare grup are un mod de a gândi și de a propune. E un grup tânăr, unul mai… tradiționalist, mai modern… Unii merg pe geografie politică, alții merg pe criteriul politic, cine știe ce este acolo…
„Cele mai mari șanse la Nobel le are Norman Manea…”
I.J.: Scoțând din discuție pe Herta Müller, România nu are nici un premiu Nobel pentru literatură!
N.B.: Vorbeam adineaori cu soția mea că a sosit momentul ca și românii să ia un premiu Nobel, e… scadent!
I.J.: Sunteţi printre cei patru scriitori români propuși la Nobel. Sperați la Nobel?
N.B.: Nu, eu am cele mai puține șanse… Cele mai mari șanse le are Norman Manea. El publică în America, are în spate un lobby puternic, după cum cunoști și dumneata. Apoi, foarte mari șanse le are Mircea Cărtărescu, care a fost foarte mult „împins“ de Institutul Cultural Român… Dragul meu, mai am de adăugat ceva important: aceste propuneri nu contează la Stockholm! Cei care decid acordarea premiilor Nobel țin cont mai mult de obiectivele lor, de ceea ce îi interesează pe ei ș.a.m.d. Uite, de exemplu, s-a acordat un premiu Nobel pentru China unui chinez fugit din țara lui natală în sudul Franței, la Marsilia, Gao Xingjian (în 2000). L-au publicat acolo, în Franța, la o mică editură… După aceea, au dat un premiu Nobel și unui chinez din China, Mo Yan (în 2012)… Un evreu ungur, Imre Kertesz, care a fost închis la Auschwitz, Birkenau şi Buchenwald, a primit premiul Nobel pentru Ungaria…
I.J.: Cu alte cuvinte, premiul Nobel este, într-un fel, manipulabil, chiar conjunctural?
N.B.: Eu nu știu, nu pot afirma așa ceva… Ăștia de la Comitetul Nobel sunt și foarte discreți și închiși… Îți ziceam că dintre scriitorii propuși de Uniunea Scriitorilor din România, șanse mari de a primi premiul Nobel le au Norman Manea și Mircea Cărtărescu. Dacă s-ar merge pe chestii politice, eu zic că Paul Goma ar trebui să ia Nobelul! E un mare dizident și foarte publicat la Paris… Sau Ana Blandiana, cunoscută în Europa…
I.J.: Cum vedeți de la Paris „caricatura“ de politică din România?
N.B.: Nu mă interesează… Iar aici, la Paris, nu se vorbește despre țările mici. Uneori despre Polonia… Iar acum despre Ucraina, subiectul zilei. În rest, tăcere.
I.J.: Presa scrisă pierde teren în fața celei on-line. Credeți că ziarele și revistele vor muri, ca să zic așa, în favoarea internetului?
N.B.: Pe mine ziarele nu mă interesează, eu nu sunt jurnalist. Pe mine, ca scriitor, mă interesează revistele literare… În acest moment, revistele literare sunt foarte multe. Și ele sunt singurele care fac, cât de cât, o legătură între public și scriitor. Nu mai este interesul pentru literatură tocmai pentru că a apărut internetul… Revistele sunt, repet, cele care mai țin legătura dintre cititor și scriitor. Mai ales în provincie, unde am impresia că sunt multe reviste. Și asta s-a întâmplat după revoluție deoarece provincia a încercat demolarea monopolului Capitalei. Dar voi, cei din provincie, n-ați reușit! Tot Bucureștiul este cel care creează direcţiile din cultură, dă tonul ş.a.m.d.(…)
Voi, cei din provincie, aveţi un grup important de oameni care mai publică într-o revistă, vă adunaţi între voi… Din păcate, la multe dintre revistele de provincie există un fel de, cum să-i spun?, patriotism local… Vă pierdeţi puţin luciditatea critică… Aşa mi se pare.
I.J.: La ce lucrați dumneavoastră acum?
N.B.: Ei, eu am propuneri din astea grandioase … Scriitorii români de acum sunt cam leneși… Scriu două-trei cărți, apoi stau pe o… rână. După revoluție, am lansat o trilogie („Amfitrion“), o tetralogie („Ziua şi noaptea“). Acum, şi astfel îţi răspund la întrebare, finalizez altă trilogie, una despre stalinism – văzut de mine și din înăuntru, cu elemente autobiografice. Primul volum din această trilogie, „Singura cale“, l-am publicat în 2011 la Editura „Contemporanul“. Termin acum pe cel de-al treilea…
(Fragment din cartea aflată în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: MARIN SORESCU“)
