Europenii vor merge la urnele de vot, între 22 şi 25 mai, pentru a-şi desemna reprezentanţii în Parlamentul European, într-un scrutin care va măsura sprijinul majoritar pentru integrarea europeană, după ani de criză financiară şi, cel mai important, care va etalona puterea şi influenţa partidelor anti-UE, atât de stânga, cât şi de dreapta, notează The Economist. Alegerile europene apar, de obicei, în ipostaza preocupărilor minore pentru cetăţenii UE, fiind marcate de o scădere continuă a prezenţei la vot şi de o creştere alarmantă a protestelor faţă de acestea. Însă, de această dată, importanţa alegerilor europene va cântări mai mult decât în seriile anterioare, având posibilitatea de a influenţa, cel mai probabil, în mod indirect, parcursul proiectului european.
Trendul negativ al absenteismului la vot nu pare să se reducă
Tratativele europene încheiate, de-a lungul timpului, au sporit puterea decizională a Parlamentului European, conferindu-i un statut similar, în materie de atribuţii, celui deţinut de Consiliul de Miniştri (reprezentanţi ai guvernelor din fiecare stat membru UE), în direcţia aprobării setului de legi propuse de Comisia Europeană (cea care deserveşte interesele UE). Cu toate acestea, „noile puteri“ ale PE, notează The Economist, nu au avut un impact suficient de răsunător încât să inverseze trendul în creştere al celor care aleg să nu meargă la urne, rata progresivă a absenteismului manifestându-se la toate alegerile, încă de la instituirea votului direct în 1979, şi nici nu au reuşit să adreseze problema unui „deficit democratic”, existent în inima Europei.
Unul dintre motivele pentru care asistăm la acest fenomen este gradul de complexitate al legilor scrise la Bruxelles, în timp ce puterea este dispersată, iar deciziile sunt supuse unor compromisuri obscure, în multe instituţii europene. Un alt motiv este redat de cea mai discutată problematică din ultimii ani – când şi sub ce termene şi condiţii ţările supraîndatorate ar trebui să fie salvate – unde ultimul cuvânt l-au avut guvernele naţionale, şi nu instituţiile Uniunii Europene. Totodată, al treilea motiv constă în faptul că cei 500 de milioane de cetăţeni europeni înţeleg, la o scară foarte redusă, sensul unei identităţi politice comune, întrucât nu se pot împăca cu „demonii“.
Parlamentul European face demersuri pentru a atrage interesul cetăţenilor
Parlamentul European încearcă să trezească interesul cetăţenilor săi prin transformarea alegerilor europene într-un concurs pentru desemnarea viitorului preşedinte al Comisiei Europene, funcţie aleasă, până acum, de liderii naţionali. Partidele conducătoare sunt cele care servesc top-candidaţii, cunoscuţi după numele german de Spitzenkandidaten, implicând o serie de dezbateri faţă în faţă, urmând ca noul lider al Comisiei să fie acela susţinut de cel mai mare grup parlamentar. Pe de altă parte, liderii guvernamentali sunt suspicioşi cu privire la acest demers, însă nu au îndrăznit să intervină. Dar, dacă nu s-ar ajunge la un consens cu privire la procesul de nominalizare şi această situaţie s-ar prelungi, acest fapt ar conduce la un blocaj la Bruxelles.
Candidatul principal este Martin Schulz, un social-democrat german, care este, de asemenea, şi preşedintele Parlamentului European. Astfel, dacă va reuşi în preluarea şefiei Comisiei Europene, el va marca o victorie personală remarcabilă, având posibilitatea de a muta astfel definitiv puterea de la guverne la Parlamentul European.
Pe de altă parte, o comisie mai „politizată“ va ridica semne de întrebare cu privire la rolul său de arbitru imparţial (politica în domeniul concurenţei) şi de referent între statele membre, indiferent dacă sunt mai mari sau mai mici, ori sunt de stânga sau de dreapta.
Euroscepticii câştigă din ce în ce mai mult teren
Deşi federaliştii se află în situaţia de a câştiga şi mai multă influenţă, la capătul opus, euroscepticii par să obţină şi ei mai multă putere. În contextul dat, în cadrul partidelor de dreapta se pot forma cel puţin trei grupuri: reformiştii critici dominaţi de conservatorii din Marea Britanie („grupul european conservator şi reformist – ECR“), o coaliţie şi mai sceptică acaparată de Partidul Independenţei din Marea Britanie (Europa pentru Libertate şi Democraţie) şi o nouă alianţă de extremă dreapta, condusă de Frontul Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Olanda, precum şi de alte partide. Dacă ne uităm în rândul partidelor de stânga, sondajele arată că euroscepticii sunt în poziţia de a obţine şi mai multe voturi, ceea ce ar însemna creşterea de la o cincime până la o treime din cele 751 de locuri în PE (excluzând membrii ECR, a căror creştere ar fi de la circa o zecime la o pătrime).
Euroscepticii vor încerca prin toate mijloacele să influenţeze direct procesul legislativ, puterea lor consolidată provocând, totodată, şi alte trei efecte. În primul rând, din cauza numărului mai mare de parlamentari din acest grup, instituţiile UE se vor confrunta cu mari dificultăţi în vederea susţinerii tezei că răspunsul la fiecare problemă emisă este „more Europe“.
În al doilea rând, vor forţa principalele partide să formeze o coaliţie mai mare şi mai puternică pentru a putea adopta legislaţia şi, în consecinţă, va fi agravat deficitul democratic.
În ultimul rând, vor slăbi şi vor speria multe guverne naţionale, atrăgându-le din ce în ce mai mult către politicile „eurosceptice“. Astfel, toate de mai sus ar putea îngreuna procesul european de adoptare a reformelor de care are atât de mare nevoie, de la întărirea pieţei unice, la promovarea comerţului liber şi la stabilizarea zonei euro.
Raluca Pancu – Curierul Naţional
