Pe strada Brânduşa, la numărul 12, un lăcaş de cult atrage atenţia trecătorilor. Biserica Brânduşa, căci despre ea este vorba, este o curiozitate arhitecturală, întrucât nu are turle. O plăcuţă situată la intrarea în curte ne informează că avem în faţă un monument istoric şi arhitectural din secolul XVIII, unic în Craiova şi în împrejurimi. Curiozitatea ne îndeamnă să păşim pe aleea încadrată de verdeaţă şi flori şi să aflăm mai multe amănunte. O dată ce ne apropiem de biserica în formă de corabie, observăm şi câteva pietre funerare vechi. Explicaţia o aflăm de la preotul paroh Gabriel Sorescu: „De jur-împrejurul bisericii a fost cimitir. Pe vremuri era obiceiul ca morţii să fie îngropaţi în jurul lăcaşului de cult, până când Alexandru Ioan Cuza a dat Legea sanitară şi atunci au fost înfiinţate cimitirele Ungureni şi Sineasca. Morţii nu au fost scoşi din morminte, ci au fost luate doar plăcile de pe ele, astăzi mai existând doar câteva în preajma bisericii. Nu ştim care a fost proprietatea iniţială a lăcaşului de cult religios, ştim doar că mormintele se întindeau până aproape de Agronomie. Locuitorii din zonă, când sapă în grădină, dau uneori de oseminte, pietre funerare sau chiar cavouri“.
Stilul arhitectural ne îndeamnă să cercetăm cu atenţie Biserica Brânduşa, construită pe una dintre cele şapte coline ale Craiovei. Privind în zare, constaţi că te afli la nivelul turlei unei biserici din apropiere, Dorobănţia.
Pridvorul deschis a fost făcut în stil brâncovenesc şi e pavat cu cărămidă. Dar să aflăm care este povestea acestui lăcaş de cult unic în Craiova din punct de vedere arhitectural.
O poveste din negura vremii
Se spune că a fost odată o bisericuţă din lemn, ca majoritatea celor din oraş, ce a fost deservită de un grup de călugări. Era numită schit. Aşa era obiceiul vremii, ca bisericile să aibă ca îngrijitori grupuri de călugări. Biserica a fost cunoscută la început ca Schitul Brânduşa, aflat pe vechea mahala a negustoresei Brânduşa. Ulterior, a fost numită după Sfânta Paraschiva, pentru ca în zilele noastre să revină la numele de Biserica Brânduşa. „Pe locul acestei biserici din zid a fost o biserică din lemn, ridicată la începutul secolului XVIII sau, după anumite date, pe la 1654. Este foarte important un lucru: încă de la început această biserică a avut hramul Sfântul Nicolae şi Sfânta Paraschiva. Să nu uităm că Sfânta Paraschiva abia atunci ajungea la Iaşi, în Moldova, iar noi vorbim de un lăcaş de cult din Ţara Românească. Hramul semnifică acea unitate de credinţă şi de neam a noastră, a românilor din toate cele trei principate.
Bisericuţa din lemn a avut o soartă crudă. Vorbim de o perioadă mai grea prin care a trecut Ţara Românească şi în special Oltenia. Istoria spune că, la sfârşitul secolului al XVIII-a, în timpul ocupaţiei austriece, a fost arsă de trupele lui Osman Pazvantoglu, cel care a rămas în folclorul românesc prin expresia „vremea lui Pazvante Chiorul“, paşa răsculat din Vidin. În urma acestei tragedii, un grup de boieri olteni – alcătuit din şetrarul Ştefan Pârşcoveanu, care a fost propus ca domn în perioada ocupaţiei Olteniei de austrieci, stolnicul Ioan Brăiloiu, Dumitrache Vicşoreanu, logofătul Radu Pleşoianu şi căpitanul Radu Măinescu, care a rămas ctitorul lăcaşului de cult – au ridicat o bisericuţă din zid. Ea a fost făcută fără turle, aşa era atunci obiceiul. Vorbim de sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX. Remarcăm brâul, şarpele de jur împrejurul bisericii din cărămidă în dungă. Ceea ce trebuie să ştie toţi craiovenii e că Biserica Brânduşa păstrează stilul original, brâncovenesc târziu, din 1793, când a fost terminată construcţia“, ne-a povestit preotul paroh al lăcaşului, Gabriel Sorescu.
Istoria marcată de evenimente tulburi, precum Revoluţia din 1848 şi ocupaţia rusească, a făcut ca biserica să fie sfinţită după o jumătate de secol, în 1856, de către Sfântul Ierarh Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului – Noului Severin.
Lăcaşul a rămas mărturie în timp a vremurilor trecute, păstrând o poveste şi o imagine interesante, dar şi numeroase obiecte deosebite: setul de mobilier din lemn de stejar sculptat, cu însemnul ctitorilor Măinescu, uşa de la intrare, care a trebuit înlocuită după ce a fost distrusă de hoţi în două-trei rânduri, când au prădat biserica, dar şi icoane vechi, de patrimoniu, obiecte bisericeşti sau cărţi cu pagini îngălbenite din alte secole.
