Oamenii de cultură Ion Deaconescu şi Constantin Barbu, alături de ing. Paul Tudor, cei care s-au implicat în tipărirea a 25 de volume din opera inedită a lui Cantemir, vor oferi în 2013 un exemplar de lux şi Papei Benedict al XVI-lea, după ce alte seturi din Integrala Cantemir au ajuns la liderii de la Kremlin şi la premierul Victor Ponta
După ce au tipărit 25 de volume din opera lui Cantemir, trioul oltenesc Deaconescu – Barbu – Tudor – urmează să aducă în România alte mii de pagini inedite ce aparţin lui Dimitrie Cantemir. Acest subiect, dar şi altele au constituit, firesc, subiectele principale ale convorbirii GdS cu scriitorul Ion Deaconescu.
I.J.: Sunteţi cunoscut ca poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu“… Privind retrospectiv, într-o ierarhie personală, care dintre aceste preocupări aţi situa-o pe primul loc? Şi de ce?
I.D.: Poate, cea de poet. De ce? Pentru că am publicat peste 30 de volume de poeme în româneşte, dintre acestea nouă fiind traduse în franceză, engleză, italiană, macedoneană, sârbă, maghiară, la prestigioase edituri din Europa.
Cioran numea poezia „ceea ce loveşte ca un cuţit în inimă“, fiind chiar ecoul rugăciunii, şoapta vântului, zâmbetul copilului, picătura de rouă. E o meserie dificilă, cea de poet, o sărbătoare a sufletului aureolat de miracolul emoţiei, căci poţi deveni fericit după lectura unui poem reuşit. Dacă ai fost învins o dată, de două ori, de nu ştiu câte ori, e vremea să iei în mână o carte de versuri. Pentru că la suferinţă se răspunde cu dragoste, cu vorbe frumoase, cu încredere. Valoarea unui lucru ori fapt o afli doar când plăteşti pentru el. Uneori, doar poezia te mai poate salva de la destrămarea cotidiană.
Comunităţile româneşti din Sudul Dunării nu sunt ajutate de România
I.J.: O altă preocupare a dumneavoastră a fost aceea a promovării în România a valorilor spiritualităţii româneşti din sudul Dunării, preocupare pentru care aţi fost distins de Ministerul Culturii şi Cultelor cu premiul „V.G. Paleolog“. Care vă sunt proiectele actuale?
I.D.: Am fost preocupat de această zonă a Balcanilor, care este un creuzet de spiritualităţi şi mentalităţi, sudul fiind, întotdeauna, un spaţiu existenţial fascinant. Aici, mai sunt încă aromâni care au supravieţuit făcându-şi case în vârf de munte; din păcate, meglenoromânii sunt pe cale de dispariţie. Ultimele comunităţi, cele de la Gevgelija din Macedonia, trăiesc un proces complex de pierdere a identităţii.
Un lucru este cert: statul român nu a făcut nimic pentru aceşti fraţi ai noştri, care nu sunt ajutaţi şi sprijiniţi de nici o instituţie din România pentru că, nu-i aşa, nu ne amestecăm în treburile altora! Ei nu au nici un drept, nu au posibilitatea să înveţe în propria limbă, nu au ziare, biserici, sunt suspectaţi şi batjocoriţi. Cu excepţia Macedoniei, state precum Grecia şi Bulgaria, ca şi Serbia, nu se preocupă în nici un fel de multiplele probleme ale minorităţilor.
Sunt extrem de pesimist în ceea ce priveşte viitorul aromânilor, al meglenoromânilor, al istroromânilor. Despre vlahi, vai de soarta lor! La o sută şi ceva de kilometri de Craiova, aceşti oameni din Timoc nu au simţit încă mâna caldă a noastră, a celor de aici. Au fost, sunt şi vor fi abandonaţi de politicienii români fără demnitate şi lipsiţi de dragoste de neam.
Vom organiza, anul viitor, un dialog poetic împreună cu poeţii din această zonă, la Târgu Jiu, prin intermediul Institutului Cultural Român. În vară, sub conducerea marelui sculptor italian Vincenzo Bianchi, se va înfiinţa o tabără de creaţie cu participarea unor tineri pictori şi sculptori din Serbia, România, Bulgaria, Macedonia, dar şi din Italia şi Japonia.
Desigur că iniţiativele personale sunt binevenite, dar statul şi instituţiile sale de profil au datoria să se implice în ajutorarea acestor comunităţi româneşti.
I.J.: Aţi lucrat mult timp, în perioada 1984-1990, în afara graniţelor ţării, în calitate de lector de limbă, cultură şi civilizaţie română, la Universităţile din Skopje, Novi Sad şi Belgrad, din fosta R.S.F Iugoslavia. Cum era văzută pe atunci România de vecinii noştri?
Cum credeți că este percepută acum, în această ţară, imaginea României? Ce ne apropie şi ce ne desparte de poporul sârb?
Ce au făcut şi ce trebuie să mai facă autorităţile statului român pentru românii noştri din Serbia, inclusiv pentru vlahii de pe Valea Timocului?
I.D.: Într-adevăr, timp de şase ani am fost lector de Limbă, Literatură şi Civilizaţie română la Universităţile din Skopje, Novi Sad şi Belgrad, într-o perioadă dificilă, când România şi regimul ceauşist erau subiecte predilecte ale presei din fosta Iugoslavie. La Novi Sad era o comunitate românească puternică, cu intelectuali de marcă, precum: Slavco Almăjan, Radu Flora, Nicu Ciobanu, Ioan Flora ş.a., preţuiţi de sârbi pentru că opera lor era cunoscută şi difuzată în tot spaţiul iugoslav de atunci. Îmi amintesc – şi sunt trist şi acum – că poetul Slavco Almăjan m-a rugat să-i aduc un volum cu poeziile lui Eminescu, pentru a le citi fetelor sale, în timp ce Ambasada Ungariei de la Belgrad trimitea, anual, la Novi Sad, un tren cu cărţi tipărite la Budapesta! Chestiune de patriotism… Nici atunci şi nici acum, autorităţile în drept de la Bucureşti nu au făcut nimic pentru românii din Voivodina. Prietenul meu, Nicu Ciobanu, care este directorul Casei de presă şi Editura „Libertatea“ din Panciova, stă cu mâna întinsă pe la sponsori din Timişoara, Reşiţa şi Deva, pentru a obţine câţiva gologani necesari tipăririi publicaţiilor în limba română: Lumina, Libertatea şi Bucuria copiilor. Au promis ajutor toţi miniştrii ce poposesc pe la Belgrad, parlamentari, oameni politici, dar banii întârzie să apară.
În privinţa sârbilor, ei sunt un popor harnic, disciplinat, animaţi de un profund patriotism. Până la bombardarea Iugoslaviei, erau vecinii noştri cu care ne-am înţeles cel mai bine. După ce România a acordat drept de survol avioanelor americane, atitudinea lor faţă de noi s-a schimbat radical. S-au simţit trădaţi într-un moment extrem de dificil pentru ei.
Acum s-au născut alte tensiuni între România şi Serbia, declanşate de problema recunoaşterii minorităţii româneşti din Valea Timocului. S-a apelat la o strategie politică, numindu-i pe românii de aici vlahi şi discuţiile au degenerat pe marginea acestui subiect, sârbii fiind naţionalişti recunoscuţi. Va fi o problemă spinoasă, atâta vreme cât România nu face aproape nimic pentru minoritatea românească de aici. Marele poet şi om politic Senghor spunea cândva, referindu-se, desigur, la poporul senegalez că „marea noastră nobleţe nu înseamnă a domina neamul, ci a fi ritmul şi inima sa“.
Unde e nobleţea oamenilor politici de la Bucureşti în problema românilor de dincolo de Dunăre? Au oare inimă şi pentru aceşti oameni, năpăstuiţi de a trăi în această geografie şi de a visa într-o altă limbă?
Ne lipseşte poate demnitatea de a fi român
I.J.: Care sunt, în opinia dumneavoastră, cei mai mari poeţi, prozatori, dramaturgi ai comunităţilor româneşti de dincolo de hotarele României?
I.D.: Dacă lumea în care purcedem este doar în osânda şi rănile noastre, cum spunea Al. Lungu, un mare poet român din Germania, literatura românească din ţară şi de dincolo de frontierele României este bogată în nume şi în opere de referinţă: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, George Astaloş, Al. Lungu, Horia Vintilă, George Uscătescu.
La un moment dat, ei au ales libertatea, dar aceasta trebuia plătită, existând un anumit preţ al ei. Ei au plătit cu excepţionalele lor creaţii, devenite adevărate paşapoarte ale victoriei limbii române. Cioran, Eliade, Ionescu sunt cunoscuţi pe toate meridianele lumii, Astaloş este cel mai jucat dramaturg din lume, Vintilă Horia, cel din Segarcea, a obţinut Premiul Goncourt pentru romanul său „Dumnezeu s-a născut în exil“, recunoaştere internaţională unică, până în prezent, pentru proza românească, Slavco Almăjan este un mare poet european, ca şi Al. Lungu ori Vasko Popa.
I.J.: Consideraţi că au aceşti scriitori menirea de a aprinde şi a menţine trează flacăra şi conştiinţa naţională a comunităţilor româneşti care trăiesc în Europa?
I.D.: Din păcate, România a devenit tot mai mică pentru că oamenii ei mari au dispărut. Cioran, care îşi iubea ţara până la nebunie, Eliade, Vintilă Horia, mari scriitori, artişti, inventatori, au trecut în eternitate, lăsându-ne mai săraci şi mai singuri. Îmi place să cred că Institutul Cultural Român, prin noua conducere, va avea posibilitatea să reintroducă în circuitul mondial al valorilor nume de români din ţară şi din străinătate, deja cunoscuţi şi preţuiţi peste tot în lume. Ne lipseşte doar concordia şi respectul faţă de creatori, poate demnitatea de a fi român, căci suntem altfel şi „avalanşa noroioasă ne înneacă pe toţi într-un glod înghețat“, cum spunea Petre Pandrea, olteanul nostru celebru din Balş.
I.J.: Dar scriitorii din România au datoria de suflet, dincolo de ceea ce fac autorităţile, de a-şi încuraja permanent fraţii care trăiesc în afara graniţelor? Cunoaşteți astfel de „apostoli ai neamului“ şi ceea ce fac ei, concret, în ziua de astăzi? Credeţi că este suficient?
I.D.: Ce fac scriitorii din ţară pentru românii stabiliţi peste tot în lume? Nimic! De ce? Pentru că ei înşişi sunt marginalizaţi şi chiar dispreţuiţi în propriul lor oraş, localitate etc. Cu mici excepţii, evident. Cum sunt onoraţi scriitorii craioveni? Aşteaptă pe la uşile primăriei, pe la Finanţe, sunt nişte anonimi… Pe când ei, cei de la putere, rătăcesc pe drumurile desfundate din suflete, solemni şi indiferenţi. Tudor Arghezi, genialul poet, spunea cândva, şi el scârbit: „Propunem legiferarea muncii silnice pe toată viaţa pentru scriitori. Temniţe grele, lanţuri şi biruri. Orice scriitor să fie obligat să facă în 15 zile o carte de 500 de pagini, cu hârtie şi cerneală furnizate de stat. Dacă de asta atârnă bugetul, literaţii să fie bucuroşi să slujească gratis, până la istovire, Ministerul de Finanțe.
Cu condiţia însă, respectată odinioară de stăpânii scribilor sclavi, de Papi şi de Împăraţi, ca Ministerul de Finanţe să trimită zilnic familiilor celor arestaţi în beneficiul vistieriei, niţică pâine şi niţel mălai. Sau să le spânzure copiii“.
Cantemir este paşaportul nostru către universalitate
I.J.: Despre „tezaurul“ Cantemir s-au scris pagini întregi, s-ar putea scrie o carte. Ca unul care aţi fost implicat direct, alături de profesorul Constantin Barbu, ce ar mai fi de spus despre această recuperare istorică?
Veţi scrie o carte cuprinzând odiseea manuscriselor Cantemir, despre sprijinul uriaş acordat de ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti şi celelalte autorităţi moscovite, în cercetarea şi scanarea operelor lui Cantemir, despre condamnabilul dezinteres al autorităţilor româneşti în ceea ce priveşte recuperarea culturală a acestei averi naţionale.
I.D.: Cantemir rămâne o personalitate plurivalentă, de anvergură renascentistă, a culturii româneşti şi europene.
Astăzi, când are loc o deşertificare a spiritualităţii noastre de către unii care urăsc România, fiind eliminaţi din manuale Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Cioran, Eliade ş.a., Cantemir deja a fost uitat. Pentru că noi nu trebuie să mai avem trecut, istorie, învăţământ, sănătate. Alte popoare pun preţ pe cultură şi nu-şi reneagă trecutul, nu demolează statui, nu renunţă la vechile valori. Da, am avut norocul ca alături de Constantin Barbu şi Paul Tudor să identificăm mii de pagini, multe inedite, din opera lui Cantemir, aflate în Arhivele Federaţiei Ruse. Şansa ne-a surâs întâlnind câţiva diplomaţi ruşi înţelepţi, ambasadorii Alexander Ciurilin şi Oleg Malginov, consilierul Alexander Vasiliev, doamna Natalia Mujenikova, toți implicându-se în acest amplu Proiect Cantemir care, până în prezent, s-a materializat în tipărirea a 25 de volume. Urmează să aducem în România alte câteva mii de pagini inedite, reprezentând scrieri poetice, documente, corespondenţe ce au aparţinut lui Dimitrie Cantemir. Ca de obicei, autorităţile româneşti de specialitate, Ministerul Culturii, cel de Externe, ca şi alte organisme şi organizaţii, cu toţii nu au făcut nici un gest, nici măcar de încurajare a ceea ce realizam!
Un singur om, cu dragoste de carte, inginerul Paul Tudor, oltean şi el, a plătit o grămadă de bani pentru ca, într-o zi, întreaga operă cantemiriană să ajungă acasă, în România.
Trebuie menţionată bunăvoinţa şi profesionalismul celor de la Arhivele Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, care ne-au pus la dispoziţie, în mod gratuit, o parte din documentele şi scrierile lui Cantemir, de o mare valoare istorică şi politică.
I.J.: Ştim că liderii de la Kremlin, ca şi premierul Victor Ponta, au primit în dar câte un set de lux din Integrala Cantemir. Cine va mai beneficia de o astfel de comoară cărturărească?
I.D.: Deja am început demersurile diplomatice ca Sfântul Părinte, Papa Benedict al XVI-lea, să ne primească, într-o zi din 2013, spre a-i dărui cele 25 de volume din opera lui Cantemir căci, fără a greşi, Cantemir este paşaportul nostru către universalitate. Acest dar este posibil datorită unui inimos om de afaceri din Craiova….
I.J.: Aţi avut privilegiul de a dialoga cu personalităţi româneşti precum Emil Cioran şi Mircea Eliade. Cu Cioran aţi publicat o carte de interviuri, care a născut unele controverse, autenticitatea unor pasaje fiind contestată. S-au clarificat lucrurile?
I.D.: Cioran a făcut istoria să surâdă, iar unii din cititorii săi s-au transformat, dintr-o dată, în detractori îmbufnaţi. Marta Petreu, citind interviul pe care i l-am luat, în 1989, lui Cioran, se oripilează de o remarcă a acestuia în privinţa evreilor. Ca un procuror stalinist, poetesa de la Cluj îl vrea pe Cioran atins definitiv de frisoanele păcatelor de altă dată, când, în tinereţe, Cioran i-a simpatizat pe legionari. Pentru Marta Petreu, opera cioraniană nu are valoare în integralitatea ei, căci, există, după ea, câteva pete negre în scrisul său, generate de unele derapaje ideologice. Voi republica, sper, în 2013, acest interviu, însoţit de un dosar al „Cazului Cioran“, deoarece este nevoie să lămurim de ce unii, „angajaţi“ cu pixul, au voluptatea de a denigra ori desfiinţa cultura românească de valoare. Pentru că hulirea lui Cioran, a lui Sadoveanu, Călinescu, Arghezi ş.a. nu se constituie într-un simplu moft, ori o indispoziţie stilistică, ci, în majoritatea cazurilor, gestul incriminării se bazează şi pe alte raţiuni dezintegratoare.
