Febra Sărbătorilor a cuprins întreaga suflare. Tot poporul, cu mic, cu mare, se pregăteşte cu sârg, ba învelind o sarma, ba frământând un cozonac, ba degustând o ţuică de prune. Nu şomează nici cerşetorii, negustorii de sezon şi, desigur, colindătorii de meserie.
Puţin înainte de Crăciun, rapidul 795, Bucureşti – Craiova. Să tot fie trecut de cinci după-amiaza. Înşiraţi la nimereală, în compartimente sau pe culoare, călătorii se înghesuie îmbâcsiţi, transpiraţi, obosiţi. Se grăbesc spre casă. La câte o cotitură mai lină a trenului, bărbaţii se răcoresc cu câte o înghiţitură sorbită cu sete din bidoanele pitite lângă bagaj. Din sacoşe – sau din hainele încinse – adie zăpuc stătut, mirosuri aţâţătoare de porci tăiaţi, maţe puse la sare şi cârnaţi condimentaţi. Se discută aprins. Despre cadouri ieftine luate la angro, despre brazi neîmpodobiţi încă, despre cozonaci şi sarmale. Atmosfera e sărbătorească, aşa cum le place românilor înainte de Crăciun.
Cu cele trei femei zdravene aşezate pe cinci locuri, compartimentul e plin. Lăptărese din Roşiori, mă dumiresc înghesuită într-un colţ, pe măsură ce conversaţia lor se leagă, precum brânza vândută săptămâna asta în pieţele Capitalei. N-au scos mare lucru, se spovedesc una alteia, „criza asta-i de vină, nu mai cumpără lumea decât ce-i trebuie în casă. Laptele, telemeaua şi caşul au ajuns delicatese, fată! A dat necazul peste noi…“, zice cea mai vioaie, legată cu două basmale, una de-a lungul şi alta de-a curmezişul capului. Vorbeşte tare şi sfătos, căutându-se de un covrig în paporniţa duhnind a zer. „Acum facem economie“, râde plimbând îmbucătura printre cuvinte. „Mai vine şi Crăciunu’, a trebuit să iau cadouri. Dar m-am zgârcit anu’ ăsta, am dat până-ntr-un milion. Ş-am luat la toată casa!“, mângâie satisfăcută sacoşa aşezată la fereală de hoţi, chiar la picioare.
Marfă de sezon
Dincolo, pe culoare, vânzoleala continuă susţinut. Se vorbeşte cu importanţă la celulare, se mai trage o duşcă de ţuică, se dau şpăgi naşilor, vizibil mişcaţi de aerul spăşit – dar sărbătoresc – al călătorilor fără bilet. Între staţii, recolte noi de „negustori“ îşi deşartă marfa de sezon: cerşetorii turuie blagosloveli de An Nou la un leu, surdo-muţii împart pixuri şi unguente chinezeşti, la ofertă cu ursuleţi roşii îngânând „I love you“-uri de Crăciun. Se vând integrame cu steluţe, cornuri cu zăpezi pe ambalaj şi lanterne-breloc, cu beteală de pom agăţată la inel. Dintre toţi însă, se disting net artiştii. Aşa cum se cade unor vedete, intră în scenă spre final, la ultima staţie.
Sunt patru. Pătrund în vagon în ordinea importanţei şi-n ritm alert de tobă menită să-i scoată din letargie şi pe cei mai paşnici călători. „Vine capra de la munte, / Cu steluţe albe-n frunte. / Asta-i capră-adevărată, / Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa! / Gazdele să-ţi dea paraua / Şi să-ţi umple teşchereaua! / Hai, căpriţă, să jucăm, / Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!…“.
Sunt de-ai noştri, de la Coşoveni. „Urcarăm la Caracal“, îngână în graiul dulce oltenesc căpetenia, pe numele său românesc Găman Fluturel. „Şi ne dăm jos la Craiova“, explică el ruta. „Mergem cu Capra, facem şi noi un ban cinstit de Sărbători…“, mai spune.
Râde şi exemplifică: având un băţ rupt din ulucile gardului de acasă, începe să pocnească focos în celofanul alb cusut cu aţă de un obod de fier. Cum aude semnalul, fiu-său, Măru, învelit bine în carpeta de perete şi moţat cu beteală roş-argintie, prinde a frământa podeaua trenului cu picioarele îngheţate. Din loc în loc, flăcăul punctează poezia cu ţăcănitul „caprei“ – două bucăţi de lemn unite de-o sfoară şi împodobite cu o pereche de coarne veritabile. Din urmă îl însoţesc cu vorba şi zâmbetul verişorii Miai şi Superman.
Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră…
„Cât să facem?!… Cam un milion pe zi. De la şase dimineaţa, la opt seara, program fix. Patru-cinci drumuri, câte sunt de la Craiova la Caracal, şi-napoi“, răsuflă Fluturel, tartorele, între două „capre“. „În cinşpe minute, cât ţine cursa, facem toate vagoanele. Cu naşii cădem la învoială, sunt şi ei oameni în perioada asta! Cu călătorii e mai greu. Acuma, omu-ţi dă sau nu, depinde de noroc, da’ şi de om… Câte zece mii… pardon, un leu d-ăsta nou, câte doi, cum are fiecare, acu’, de Sărbători. Da’ nu ne plângem, că ne plimbăm şi noi, mai mâncăm o felie de cozonac, mai bem un vinişor, doar toată lumea care merge acum cu trenul are la el de-ale gurii. Ajungem acasă şi mâncaţi, şi cu ceva bănişori“, povesteşte el.
Bărbatul ocheşte o doamnă platinată cu poşetă elegantă. Îşi cere scuze şi dispare câteva clipe, de-o reprezentaţie. Se-ntoarce fluturând satisfăcut hârtia violet de cinci lei. „Aşa darnici însă mai rar…“, plescăie Găman şi vâră banul în buzunarul hainei. „După Crăciun, plecăm cu «Steaua». Da’ numai prin sat, în Coşoveni. Cu ce mai scoatem de acolo, putem zice că Sărbătorile sunt cu belşug. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, dacă puneţi un ban în botu’ caprei, să fie cu noroc!“, conchide Fluturel, clipind şmecher din ochi şi bătându-se straşnic peste buzunar.
Craiova. Trenul se opreşte. Călătorii coboară, cerşetorii coboară, negustorii de integrame şi urşi roşii coboară. Voinicii din Coşoveni coboară şi ei, cu carpeta împăturită sub braţ. Se opresc pe peron de-o ţigară şi un bilanţ scurt al zilei. Cu un „Bă, să moară ce-am mai scump, ne scosărăm!… Mai facem unu’?“
Obicei străvechi
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu capra, ţurca sau brezaia.
Capra a fost socotită de români drept animalul care dă semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei“ (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine un ceremonial grav. Jocul a devenit apoi un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei“.
