La Serviciul Public de Asistenta Medico-Sociala Craiova sint adusi batrinii abandonati de familie in spitale, care nu au familie, dar si cei ale caror rude nu isi permit sa le asigure o ingrijire medicala adecvata acasa. In centru sint ingrijiti acum 330 de bolnavi si in spatele fiecaruia se afla o poveste, un trecut. Trebuie doar sa le acorzi putin timp si sa-i asculti. Iti povestesc de copii, de durerea care-i imobilizeaza la pat, de intimplarile nastrusnice ale colegilor de camera. Daca ai avea timp, ti-ar povesti ore in sir. Si apoi ti-ar fi recunoscatori, cu o emotie pe care poti sa le-o citesti in ochi sau in lacrimi, pentru rabdarea cu care i-ai ascultat si pentru bunavointa.
Batrinii asistati aici sint ca o mare familie si ca in orice familie numeroasa exista prietenii si relatii glaciale, certuri si impacari, bucurii si tristeti. Uneori se nasc chiar si idile. Insa pentru toti batrinii de aici viata este ca o eterna asteptare a trecerii „dincolo“ si toti sint constienti ca acesta este doar locul in care isi vor petrece anii de la capat de calatorie.
Cazuri sociale, cazuri speciale
Fiecare suflet de aici isi traieste propria tragedie. Serghie Bogoiu are 79 de ani si este in centru de doua luni. A fost transferat aici de la spital, unde a mai stat inca o luna. „Am o fiica, profesoara de muzica in Bucuresti, dar n-a mai trecut pe la mine de trei luni. Nu stiu ce s-a intimplat. Am trecut apartamentul pe numele ei si apoi a uitat de mine. Am avut si un baiat, dar s-a sinucis anul trecut din cauza greutatilor“. Batrinul este constient de faptul ca viata din centru nu se compara cu cea de acasa, dar nu se plinge: „Macar aici am unde sa stau si mi se da de mincare“. Isi aminteste insa cu tristete de cei peste 30 de ani in care a lucrat ca inginer agronom si de respectul cu care era tratat pe atunci.
Povestea Elisabetei Bucica este desprinsa parca dintr-un film. Doamna Raia, cum ii place sa i se spuna, are 82 de ani si s-a nascut in Basarabia, in „satul lui Alexandru Donici“, sat care astazi poarta numele marelui fabulist. A fugit in România in 1940, cind rusii au invadat Basarabia, iar mama si bunicul sau au fost deportati in Siberia. Doamna Raia recita in ruseste din poeziile lui Puskin, insa pentru ea limba româna este „ca o comoara“ revelata in toate provinciile românesti. S-a convins de acest lucru in momentul in care, dorind sa afle denumirea traditionala a unui colier purtat de o basarabeanca, a decoperit cu stupoare ca este aceeasi atit in Basarabia, cit si in România. „Gherdan se spunea peste tot. Atunci am inteles ca sintem acelasi popor“. Doamna Raia izbucneste in plins la gindul ca acum nu-si mai poate aminti decit crimpeie din viata fericita pe care a trait-o. Plinge si povesteste in continuare. „Am fost ani buni bibliotecara la Aman. Pe atunci era aici Elena Farago, o doamna extraordinara. A condus biblioteca peste treizeci de ani. Ii stiu poeziile pe de rost, as putea sa scriu din memorie un intreg volum. Dar a venit si momentul cind la conducere n-a mai fost doamna Farago. Atunci m-au dat afara pentru ca eram basarabeanca“. Familia batrinei locuieste in Chisinau, insa au trecut multi ani de cind doamna Raia nu si-a mai vazut rudele. Tragedia ei este sporita si de faptul ca acum citva timp si-a pierdut sotul, internat in acelasi centru, si ca este paralizata de la mijloc in jos. „Simt ca sint o povara pentru toata lumea si ca deranjez pentru ca sint paralizata“.
Exista insa in acest loc si oameni fericiti, oameni care sint multumiti cu ei insisi. Este cazul Elenei Mihaila, doamna aflata la venerabila virsta de 80 de ani. Doamna Mihaila este in centru de 12 ani si a venit aici pentru ca i s-a prapadit sotul si nu voia sa stea singura. „Mi-am vindut apartamentul din Turnu Magurele si m-am mutat aici. Am o pensie de urmas de 1,4 milioane de lei din care 80 la suta dau centrului, insa restul imi ramine mie si ma descurc“. Mama Elena, cum i se spune, este o femeie activa si cu frica lui Dumnezeu. A infiintat, impreuna cu un preot si citeva prietene, un paraclis unde bolnavii din centru vin sa se roage si este foarte fericita de realizarea sa. Batrina spune ca, impreuna cu prietenele sale, se mai duce si la alte biserici. „Ne mai plimbam, mai facem miscare. Mi-au spus mie doctorii ca miscarea este cel mai bun medicament“.
Bani putini si standarde europene
Mihaela Deaconici, directoarea Serviciului Public de Asistenta Medico-Sociala, este foarte mindra de centrul pe care il conduce. Cu fondurile putine venite de la consiliul local a reusit sa amenajeze intr-o oarecare masura cladirea, astfel incit pacientii sa se simta mai bine. „Anul trecut am reusit sa mai facem niste reparatii cu banii obtinuti prin programul Phare, insa ar mai fi necesara reabilitarea retelei de canalizare“. Directoarea spune ca municipiul ar mai avea nevoie si de un centru de zi, in care batrinii sa fie adusi de familie dimineata, sa fie ingrijiti aici si apoi sa fie luati de rude seara. Acum centrul se afla in proces de acreditare. Fiecare centru de acest fel din tara va fi nevoit sa obtina aceasta acreditare pentru a putea sa functioneze in continuare, conform standardelor europene. Ajutorul de nadejde al directoarei este Florin Zaharia, asistentul social al institutiei. Pentru orice problema care se iveste, pacientii apeleaza cu incredere la el. „Incercam sa rezolvam problemele tuturor, in masura in care se poate. Sint internati aici oameni care sint vizitati zilnic de cei dragi, dar sint si batrini uitati de familie. La acestia din urma apar problemele cele mai mari. Sintem nevoiti sa sunam rudele pentru a le ruga sa-i mai viziteze din cind in cind“, a spus Florin Zaharia.
Viata din centru decurge in fiecare zi cam la fel. „Citeodata aflam ca a mai murit cineva“, a spus impacata o batrina. Si atunci fiecare se gindeste la propria trecere. Pentru ca, indiferent de stadiul in care sint, imobilizati sau activi, fiecare suflet de aici e constient ca dincolo de poarta centrului e cimitirul.
