Costica Ciobanu’ gaseste alinare intr-un copil de noua ani

Cana de pamint, rasturnata intr-o parte pe galeata de la capul patului, nu se uscase, semn ca barbatul tocamai isi astimparase setea care-l chinuise noaptea intreaga. O palma mai incolo, masa ferita cu o musama rupta, statea proptita cu un picior pe trei caramizi asezate una peste alta. Costica statea pe marginea patului. Picioarele bolnave ii atirnau fara vlaga, aproape atingindu-se dureros de dusumeaua neagra de pamint. Vorbea, incet, abia miscindu-si buzele albite. Un ciot de luminare glabena, pe coltul de linga pat, lumina cu intermitenta obrazul tinar de linga el, ridicat atit de aproape, incit, in rastimpuri, rasuflarea lui Costica il imbujora.

„Si ce mai faci tu, ma, Petrica? Venisi de la scoala?… Ai?… Ia zi, ce facusi? Dadusi lucrarea aia la aritmetica?…“ Cu fata aplecata spre copil, Costica ridica mina cu care se sprijinea de salteaua de paie si-l mingiie pe baiat pe crestet. Ii potrivi apoi caciula pe frunte, pieptanindu-i cu degetele smocul balai care-i iesise intr-o parte.

„Facui, facui, nea Costica…“, spuse baiatul cu voce moale, clipind rar din genele luminoase. „Fu usor, doamna nu ne dete greu. Stii exercitiile alea pe care le-am facut cu mata? Din alea ne dete. Si stiui. Cre’ c-o sa iau nota mare, ca dup-aia o-ntrebai pe Florica si zise ca e bine. Si ea ia numai zece!… Da’ mata ce mai facusi? Cu picioarele adica…“ Si copilul isi cobori, incet, parca temator, privirea albastra catre boala prietenului sau. Vazu bandajele noi, din cirpe curate, legate strins, pina la genunchi, cu sfoara de cinepa. Erau noi, isi dadu seama Petrica, inca nu se udasera de la puroi. Si cum vedea el bine, nea Costica era mai odihnit, avea chef de vorba. Deci nu-l mai durea asa tare.

„Parca mi-e mai bine azi… Uite, putui sa ma dau jos din pat.“ Costica batu cu palma haina de linga el. „Acuma e bine, se facu cald…“

Tacura. Barbatul, cu picioarele atirnind si uitindu-se la ele; copilul, cu miinile in buzunare, si cu ochii la picioarele lui nea Costica. Nu aveau ce sa-si vorbeasca. Niciodata. Era suficient sa stea alaturi, abia atingindu-se, abia uitindu-se unul in ochii celuilalt. Abia distingindu-se in lumina murdara aruncata de ciobul de geam, cele doua umbre lasau sa treaca timpul printre ele. In liniste, in atita pace incit gindurile se auzeau intre ele.

„S-o intrebi pe maica-ta daca are pe-acasa niste bulendre vechi, ca terminai bandajele. Gata, nu mai am nici flanel, nici izmana sa pun pe bube“, termina Costica, cu voce egala, de parca nici nu se gindea la ce spunea. Asa si era. Cu viermele ala batrin de cinspe ani, care-l minca de viu, se obisnuise si nu-i mai dadea importanta. Pur si simplu nu mai voia sa-l bage in seama. Se gindea ca poate asa scapa de el. Ca destul l-a ghiftuit cu singe, pina s-a umflat ca un porc, destul a ros din viata lui, de nu i-a mai ramas lui Costica decit o zdreanta de suflet s-o traga dupa el azi si miine. O ruina de om, o cirpa ca alea pe care le leaga cu cinepa, resturile barbatului de odinioara. Si nici

n-a facut cincizeci de ani! Citeodata se roaga la Dumnezeu nici sa nu-i mai faca. Pentru ce sa mai faca umbra pamintului? Ca sa astepte mila lu’ Iacob, ori lu’ Mircea, ori lu’ Jane, sa vina sa-i aduca un codru de piine, ori sa-l duca, in circa, ca pe-un copil prost, sa se usureze? Si sa doarma si sa se trezeasca si iar sa doarma in odaita asta nenorocita, de sta sa cada pe el, fara sa poata sa faca nimic? Fara sa termine ce-au inceput taica si maica pina sa se duca pe lumea ailalta? Ei au vrut sa-l lase om, sa-i faca o casa, acolo, in Ghindeni, in bucatica aia de curte, unde sa stea cu nevasta lui. Si ce s-a ales? Batrinii s-au dus, Costica a cazut viermelui si nevasta a plecat. A ramas temelia casei, cu buruienile crescute de-a valma pe ea, sa se uite la Costica zi de zi, vreme de douazeci de ani. Sa-l tortureze, sa-i suga si ultimul dram de vlaga din el. Pensie n-are, ajutor nu-i dau ca nu munceste, copii n-are. Iar rabdarea, speranta si gindul al bun s-au ratacit demult prin balariile din batatura.

Costica intoarse privirea pierdutra spre trupsorul tinar de linga el. Isi puse palma slabita pe umarul copilului, tragindu-l aproape.

„Petrica, facem lectiile? Ia scoate cartea sa vedem ce ti-a dat doamna, ca acu’ se lasa intunericul. Si nu mai am decit degetul asta de luminare…“