Cozonac pentru ţărani, musli pentru animale

Într-o poveste pe care mi-o spunea tanti Dida, când eram copil, tânăra prinţesă îi răspundea fetiţei sărace care se plângea că nu mai are pâine: „De ce nu mănânci şi tu cozonac?“. Recolta de grâu şi secară a României, de două ori mai mică în acest an decât în 2006 şi cea mai slabă din 1940 încoace, nu pare să-i îngrijoreze pe guvernanţi. Ministrul Decebal Traian (Remeş) ne-a dat asigurări că nu sunt motive pentru ca preţul pâinii să crească, aşa cum susţin patronatele din panificaţie. Pe piaţa UE, ne linişteşte dumnealui, este un excedent de grâu. Dacă după primele 4 luni din 2007, deficitul comercial al ţării noastre a ajuns la 5,7 miliarde de euro, de la 3,4 miliarde anul trecut, cu noi achiziţii în domeniul alimentar (şi în altele) îi putem devansa pe bulgari în ceea ce priveşte creşterea ritmului importurilor, căci numai ei ne stau în calea spre primul loc, la acest capitol, între ţările comunitare (la exporturi nu stăm la fel de bine, puţine produse româneşti dovedindu-se competitive).
Trecând printr-o piaţă craioveană şi privind către preţurile în creştere (roşiile, de exemplu, sunt la fel de scumpe ca bananele, într-o vreme când gospodinele pregăteau, de obicei, primele conserve pentru iarnă), mi-am amintit anii când, la liceu sau în studenţie, culegeam struguri, mere, porumb, bumbac, ceapă, roşii, sfeclă, serile când ne adunam lângă o chitară, într-o baracă sau în jurul unui foc dintr-o margine de pădure, în practica agricolă, şi m-am întrebat, fără nostalgie, ce cotă din recolta de atunci (reală, nu raportată) se realizează astăzi. Mi-am amintit cât se muncea („Mai bine pisică la Minerva decât inginer în agricultură“, spunea, şi din pricina navetei, prin 1975, nea Marcu, inginer agronom la Veleşti), cum urcam dimineaţa în camioanele deschise care ne duceau în câmp, cum săpam şanţuri şi terasam canalele de irigaţii, cum descărcam câte un vagon de ciment, dar şi cum îi umpleam maistrului portbagajul cu porumb, argument decisiv, poate, pentru prezenţa pe panoul brigadierilor fruntaşi (se şi fura, iar cine lucra la o cantină – „mâncătorie“, susţine un prieten că i s-ar spune în Basarabia -, fie ea a partidului sau a unui spital, creştea acasă şi câţiva porci, căci laptele praf nu ajungea nici în socialism la bolnavii din saloane).
Nu ştiu prin câte din acele canale curge apă (în unele locuri, oamenii au furat dalele şi şi-au pavat cu ele curţile) în aceste zile, când lipsa unor strategii, a spiritului arhitectural pare să caracterizeze dezvoltarea pe fiecare ramură productivă a economiei româneşti. Fandoselile climei nu scuză în întregime recolta proastă şi nici nu şterg impresia că agricultura e lăsată de izbelişte. Administrarea ei de pe ecranele TV nu cred că va avea rezultate, chiar dacă îşi dau silinţa domni din categoria „Noi, tineretul, care am făcut Revoluţia!“: Remeş, Dinescu, Valeriu Tabără şi Tatulici. Lamentaţia acestuia din urmă: „Mor sute de mii de oi!“, corectată apoi: „O oaie! Moare o oaie!“, m-a dus cu gândul la: „E caca, papă domnu’!“, cuvintele mămicii care-şi consola, în tren, băiatul ce voia şi el o îngheţată ca a tovarăşului de călătorie, dezbaterea de la Realitatea TV având alte ţinte decât un scheci despre „doi ţărani privatizaţi“, în care Nae Lăzărescu îl întreabă pe Vasile Muraru: „Mango puseşi?“.
Dar, la creşterea noastră economică, nu ar fi exclus ca gospodarii care, în toamnă, nu vor avea nici porumb pentru animale să primească lângă consistentele despăgubiri şi vreo mirare ministerială: „De ce nu le daţi musli?“.