„Dreapta“, prima urgenţă? Şi ce „dreaptă“?

Observ că, din când în când, cineva din PD sau din PLD reia refrenul preferat al d-lui Valeriu Stoica, socotit de unii (nu şi de mine, recunosc) „un iscusit strateg“: şi anume că scena noastră politică e goală, deocamdată, pe partea dreaptă.
Înţeleg, fireşte, că d-l Stoica „şi asociaţii“ săi nu sunt dispuşi să vadă în PNL-ul condus de Călin Popescu Tăriceanu un reprezentant autentic al „dreptei“. Motivele sunt cunoscute, aşa că nu insist. Ceea ce înţeleg mai puţin este liniştea cu care suntem îndemnaţi să credem că nucleul posibil pentru confecţionarea unui „pol al dreptei“ ar fi PD completat cu gruparea d-lui Stolojan. Şi încă şi mai puţin înţeleg pe ce se întemeiază ideea că latura „stângă“ a scenei noastre politice ar fi ocupată.
N-ar strica, poate, să ne amintim că PSD şi PD au acelaşi tată: FSN. Şi că n-au avut, în copilăria lor politică, nici o ideologie. Ceea ce i-a unit pe cei strânşi sub steagul fesenismului a fost nu o doctrină, ci dorinţa de a pune stăpânire pe ruinele regimului comunist. Prin '91, fratele mai mic, PD, a plecat de-acasă, hotărât să-şi întemeieze o carieră proprie. S-a produs atunci o ruptură care a creat două categorii de fesenişti: unii mai de modă veche, FDSN, alţii cu veleităţi „moderne“, PD (FSN). Dar nici în adolescenţă cei doi fraţi n-au avut, propriu-zis, o ideologie. Abia mai târziu, amândoi s-au decis să fie „de stânga“. Unul (FDSN, devenit PDSR şi, în sfârşit, PSD) a ridicat pe catarg un steag cu trei trandafiri. Altul, PD (care a făcut uitată particula „FSN“), a ridicat pe catarg un steag cu un singur trandafir. Care trandafir a fost mutat, brusc, într-o dimineaţă din 2004 sau 2003 (nu mai ţin minte bine) în grădina „popularilor“ europeni.
Despre ce „stângă“ am putea vorbi, deci, în România? Este, oare, PSD, aşa cum se pretinde, un partid „de stânga“? După părerea mea, se poate da un răspuns afirmativ numai dacă asemănăm doctrinele cu etichetele, de la marile hoteluri, lipite pe geamantane. Dacă, însă, „stânga“ înseamnă „idei de stânga“, „convingeri de stânga“ şi „oameni cu sensibilităţi de stânga“, atunci eu, unul, înclin să consider PSD, în forma sa actuală cel puţin, un fel de „ateu evlavios“. Ţine predici de „stânga“, dar nu crede decât în dorinţa de putere.
Cu alte cuvinte, opinia mea e că, în momentul de faţă, şi „stânga“ scenei noastre politice e goală. N-are un exponent autentic. Şi aş zice că umplerea acestui gol e prima urgenţă a democraţiei româneşti. Mă gândesc la milioanele de români care trăiesc în sărăcie sau chiar sub limita sărăciei şi care aşteaptă de ani de zile, în zadar, să trăiască într-o Românie decentă.
Apoi, ce „dreaptă“ se poate crea din PD şi din PLD? Constat că fostul fiu mai mic al FSN-ului şi meteoriţii rupţi din PNL au, în loc de ideologie, doar două obsesii. Prima obsesie: Tăriceanu n-are niciodată dreptate. A doua obsesie: Băsescu are totdeauna dreptate.
Nu vreau să fac nimănui proces de intenţie, dar cred că demagogia populistă care învăluie aceste două obsesii poate discredita nu numai parlamentul şi încrederea în partide, în politică. Poate ruina chiar încrederea în democraţie. Iar de la destabilizarea democraţiei nu mai e decât un pas, cum o arată lecţiile istoriei, până la activarea unor primejdii care ţin de extrema dreaptă, sub orice formă s-ar manifesta ea; fie şi sub forma unui mesianism care bunului- simţ i se pare ridicol. Gen Becali.