În frumosul oraş marocan Casablanca am ajuns de două ori la finele anilor ’90, în perioada când eram Şef al “Departamentului Relaţii Externe al Senatului României”: prima dată – în cadrul delegaţiei conduse de Preşedintele acestui for parlamentar, Petre Roman împreună cu soţia sa, profesor universitar Mioara Roman la invitaţia noului Rege al Marocului, Mohammed al VI-lea cu ocazia manifestărilor de “allégeance” (fidelitate şi supunere a unui Suveran faţă de naţiunea sa); a doua oară – ca reprezentant personal al Preşedintelui Senatului la o reuniune a “Uniunii Interparlamentare”.
Ca de obicei mi-a fost un prieten credincios carnetul de însemnări. L-am deschis în seara când peste mulţi ani am revăzut la “Telecinematecă” filmul Casablanca, iar în zilele următoare am scris aceste rânduri încredinţate acum tiparului.
*Moscheea “Hassan al II-lea” este cel mai mare lăcaş islamic din Maroc, finalizat în 1993 după o muncă începută în iulie 1986 care a durat aproximativ 7 ani. Moscheea deţine locul al VII-lea pe plan mondial ca mărime, oferind o privelişte minunată asupra Oceanului Atlantic. A fost construită parţial în zona terestră şi parţial peste apele acestui Ocean; două diguri de dimensiuni impresionante protejează în permanenţă Moscheea de acţiunea erozivă a valurilor care uneori pot ajunge până la înălţimea de 10 metri. Iniţiativa ridicării acestei impunătoare construcţii a aparţinut Regelui Hassan al II-lea care declarase la aniversarea onomasticii sale în ziua de 9 iulie 1980: “Îmi doresc ca oraşul Casablanca să se îmbogăţească cu o clădire atât de mare şi de minunat lucrată, încât să se mândrească cu aceasta până la sfârşitul Timpului. Îmi doresc ca Moscheea să fie construită pe ape, căci tronul lui Dumnezeu se află pe ape. Aşadar credincioşii care vor merge să se roage în Moschee vor sta pe pământ şi vor vedea doar Oceanul şi Cerul lui Dumnezeu.”. S-a estimat că realizarea proiectului a costat peste 800 de milioane de dolari din colecte şi donaţii ale cetăţenilor. Iată câteva detalii referitoare la imensa construcţie: i) materialele utilizate provin în mare parte din Maroc (marmura de la Agadâr; lemnul de cedru din Munţii Atlas; coloanele de granit de la Tafraout) cărora li s-au adăugat candelabrele din sticlă de Murano, aduse de la Veneţia; ii) zilnic au lucrat aproximativ 1.400 de muncitori, artizani şi meşteri, iar pe timp de noapte alte 1.000 de persoane; iii) Minaretul de 210 metri este cel mai înalt din lume, fiind proiectat de arhitectul francez Michel Pinceau; iv) o parte a podelei lăcaşului este confecţionată din sticlă oferind credincioşilor posibilitatea de a vedea sub ei apele Oceanului; v) tavanul este parţial mobil, permiţând deplasarea acestuia cu prilejul unor evenimente speciale şi privirea cerului liber; vi) în timpul nopţilor un laser imens îşi aruncă lumina sa în direcţia Sfintei Mecca; vii) stilul arhitectural este puternic influenţat de caracteristicile maure ale edificiilor “Alhambra” şi “Mezquita” din Spania.
*Catedrala “Sacré-Coeur” a fost construită în anul 1930, în perioada când Marocul încă se afla sub dominaţia Franţei catolice. Stilul arhitectural aparţinând lui Paul Tournot este unul combinat: neo-gotic cu o serie de influenţe marocano-musulmane şi Art Deco. Cele două Turnuri gemene se aseamănă cu două minarete pătrate.
*Piaţa “Mohamed al V-lea” este înconjurată de mai multe clădiri proiectate la începutul secolului trecut de arhitecţii francezi Henri Prost şi Robert Marrast: vechea Prefectură; Palatul de Justiţie; Oficiul Poştal Principal; Banque Al-Maghrib; Turnul cu Ceas din piatră albă în stil marocan ş.a.
*Noua Medina/Cartierul Habous a cunoscut o dezvoltare semnificativă în timpul Protectoratului Francez, îndeosebi între anii 1920 şi 1930; scopul principal al aceestuia era găzduirea multor negustori şi a familiilor lor venite din diverse zone ale Marocului. Marshal Lyauteil, primul Resident-General din Protectorat (cea mai înaltă autoritate franceză din ţară) a iniţiat o serie de dezvoltări urbane în oraşele marocane sub îndrumarea arhitectului Henri Prost. Ideea esenţială a acestuia era proiectarea aşa-numitelor “Villes Nouvelles”/Oraşe Noi cu respectarea şi conservarea vechilor oraşe; exemplele cele mai edificatoare în această privinţă sunt Casablanca şi Rabat. În memoria acestor mari entităţi urbane nord-africane au rămas numele unor vestiţi arhitecţi francezi ca Albert Laprade, Auguste Cadet, Edmond Brion. Am văzut la Casablanca edificii interesante printre care: “Palatul Regal”, reşedinţa oficială a Regelui Marocului, “Mahkama du Pasha”, fosta reşedinţă a guvernatorului, construită în 1941, care combină arta marocană cu anumite elemente specifice Andaluziei precum cele de la “Curtea Leilor” din Palatul Alhambra din Granada/Spania, Moscheile “Mohammed al VI-lea” şi “Moulay Youssef”, zona comercială a Bulevardului “Victor Hugo” unde se află Patiseria “Bennis” renumită pentru prăjiturile sale de ceai ş.a.
*Corniche “Ain Diab” este o zonă suburbană de circa 3 kilometri unde poate fi admirată în toată splendoarea ei panorama Atlanticului. Are numeroase hoteluri de lux, cluburi, piscine, cafenele şi restaurante elegante. Farmecul deplin presupune la orice oră din zi sau din noapte o plimbare pietonală în locul utilizării unor mijloace de transport publice sau private – ceea ce a făcut şi semnatarul acestui articol.
*Rick’s Café. Am aflat că abia la 1 martie 2004 în “Vechea Medina” s-a inaugurat acest local (restaurant, bar, cafenea) conceput pentru a re-crea în cele mai mici detalii locul prezentat în celebrul film Casablanca /1942. Lăudabila iniţiativă a aparţinut unei diplomate americane pe nume Kathy Kriger care văzuse acel film în anul 1974 la un cinematograf din oraşul său Portland, Statul Oregon; totuşi, atunci când a fost numită de Departamentul de Stat al S.U.A. într-un post în Maroc, ea a fost foarte surprinsă că nu a mai găsit acel bar de la Casablanca. A decis să îl refacă şi eforturile acesteia au durat 14 ani, primind fonduri importante de la ambasadori şi celebrităţi din lumea artistică. Kathy Kriger a decedat în 2018.
Deoarece nu am avut ocazia în cele două deplasări oficiale de a vedea vestitul bar care se înfiinţase după acele vizite, mărturisesc un fapt: cât timp mă aflam în frumosul oraş marocan, eram pur şi simplu obsedat de acordurile cântecului As Time Goes By din filmul respectiv.
În consecinţă, am ales pentru cititorii mei – ca o consolare sui-generis – o scurtă evocare a celebrului film american produs în 1942. Acţiunea are loc la Casablanca în Maroc, pe atunci un protectorat francez unde veniseră mulţi europeni refugiaţi în urma ocupaţiei naziste. Deoarece era dificilă obţinerea vizelor de ieşire, eliberate de guvernul de la Vichy, un personaj numit Ugarte face rost de două asemenea documente pe care intenţionează să le vândă lui Rick Blaine (interpretat de Humprey Bogart), un expatriat american, proprietar prosper al “Rick’s Caffé Americain”. Înainte de a le vinde, Ugarte este arestat pentru asasinarea celor doi curieri germani care transportau cu trenul mult-râvnitele scrisori de tranzit. Ulterior sosesc la acea cafenea doi posibili cumpărători ai documentelor respective: Victor Laszlo, un cunoscut lider al rezistenţei cehe (interpretat de Paul Henreid) împreună cu Ilsa Lund (interpretată de Ingrid Bergman); Rick o recunoaşte imediat pe Ilsa cu care avusese cândva o aventură romantică la Paris. Ea încearcă să-i explice de ce abandonase brusc acea relaţie, dar Rick ameţit refuză să o asculte; a doua zi Ilsa îl informează pe Rick că se căsătorise cu Laszlo; în aceeaşi seară Laszlo încearcă în zadar să obţină scrisorile respective. Când maiorul german Heinrich Strassser dă ordinul închiderii cafenelei, Ilsa îi adresează cu disperare lui Rick rugămintea de a primi documentele necesare. Între timp Laszlo este arestat de autorităţi, dar Rick aranjează cu căpitanul de poliţie Louis Renault eliberarea rivalului său. Deşi Ilsa este pregătită să-l părăsească pe Laszlo, Rick o ajută să plece împreună cu soţul ei din Casablanca, înmânându-le la aeroport cele două scrisori de tranzit şi împuşcându-l pe Strasser.
Autor Dan Mihai Bârliba
