Teatrul Liric „Elena Teodorini“ din Craiova prezinta astazi pentru melomani, incepând cu ora 19.00, celebra opera „Trubadurul“, de Verdi, al carei libret este scris de Salvatore Cammarano, dupa drama omonima a lui Antonio Garcia Gutiérrez. Conducerea muzicala ii apartine dirijorului Koichi Inoue din Japonia, regia artistica este semnata de Emil Strugaru, iar scenografia ii apartine regretatului artist plastic Sorin Novac. Spectacolul are o distributie excelenta: Contele de Luna – Gheorghe Mogosan (Cluj-Napoca), Leonora – Akiko Haiakawa (Japonia), Azucena – Ivanka Ninova (Bulgaria), Manrico – Stelian Negoescu, Ferrando – Sorin Draniceanu, Ines – Mihaela Popa, Ruiz – Ion Sandu Filip, Un tigan batrân – Adrian Gradinaru. Isi dau concursul solisti, Corul si Orchestra Teatrului Liric „Elena Teodorini“. Din ecuatia validarii nu trebuie omis valorosul maestru de cor Pavel Sopov.
Aceasta mult adorata opera nu s-a mai jucat pe scena liricului craiovean din anul 2004.
In spectacol, actiunea se petrece in secolul XV, in Biscaya si Aragon. In primul act, Ferrando, slujitorul tânarului conte de Luna, povesteste camarazilor sai de arme o intâmplare trista, petrecuta cu multi ani in urma. Dorind sa razbune moartea mamei sale, arsa pe rug pentru vrajitorie, tiganca Azucena rapise pe fiul mai mic al batrânului ei stapân, contele de Luna. Ducesa Leonora, in gradina palatului, ii vorbeste confidentei sale Ines despre dragostea pe care o simte pentru Manrico, un trubadur de-a dreptul misterios. Tânarul conte de Luna vine sub fereastra Leonorei, animat de mari sentimente de dragoste pentru ea, insa, numai dupa plecarea celor doua femei. In miezul noptii, deodata, se aude vocea trubadurului. Leonora coboara in gradina, insa, derutata de intuneric, se arunca in bratele contelui de Luna. Ca prin mister, trubadurul Manrico apare si cei doi barbati, dupa ce se sfideaza, incep duelul. Leonora nu reuseste sa-i desparta si, prin urmare, lesina.
In cel de-al doilea act, tiganii lucreaza in tabara lor din munti. Batrâna tiganca Azucena, furata de gânduri, isi reaminteste moartea mamei sale care, de pe rugul in flacari, ii strigase: „Razbuna-ma!“. Atunci, cu multi ani in urma, innebunita de durere, Azucena il rapise pe unul dintre fiii contelui de Luna pentru a-l arunca in flacarile rugului. Dupa ce si-a venit in fire, a realizat marea drama. In furia ei, fara sa observe, isi aruncase in foc propriul copil. Trubadurul nu intelege nimic din spusele aceleia pe care o credea propria-i mama. Apoi, acesta o intreaba cine este el cu adevarat si afla ca nu este fiul Azucenei, in pofida faptului ca batrâna tiganca ocoleste raspunsul. Azucena ii reproseaza lui Manrico faptul ca a crutat viata tânarului conte de Luna, in noaptea duelului.
Intre timp apare Ruiz, prietenul lui Manrico, cu vesti importante. Astfel, fortareata Castellor a cazut in mâinile partizanilor lui Urgel. Manrico este chemat sa organizeze apararea contra regalistilor si afla ca Leonora, crezându-si iubitul ucis in duel, a decis sa se calugareasca. Cu toate acestea, Manrico se grabeste si pleaca urgent. Pe de alta parte, contele de Luna, insotit de un grup de soldati, vrea s-o rapeasca pe Leonora, femeia iubita, chiar din fata manastirii in care voia sa se calugareasca. Dar Manrico, impreuna cu câtiva partizani, pune capat interventiei brutale a soldatilor, iar Leonora se arunca in bratele celui pe care il crezuse mort, adica tânarul trubadur.
In penultimul act, fortareata Castellor este asediata de trupele contelui de Luna, pentru ca in ea sunt refugiati Manrico si Leonora. Batrâna tiganca isi cauta fiul in apropierea taberei soldatilor si este prinsa de slujitorii contelui. Când o vede, Ferrando recunoaste in ea femeia care il aruncase in flacari pe fratele tânarului conte, cu ani in urma. Contele de Luna, orb de gelozie si dornic de razbunare, porunceste uciderea tigancii prin ardere pe rug, aidoma mamei sale.
Leonora si Manrico traiesc putine clipe de fericire, isi reinnoiesc juraminte de dragoste, in interiorul fortaretei. Capturarea Azucenei de catre soldatii contelui este anuntata de un mesager, iar Manrico, fara ezitare, se arunca in lupta pentru a-si salva mama. In actul final, Manrico si partizanii lui sunt infrânti, acesta impreuna cu mama ajungând in aceeasi temnita.
Leonorei, care doreste cu disperare sa-si salveze iubitul, contele de Luna ii cere dragostea si credinta in schimbul vietii trubadurului. Leonora accepta propunerea, dar… soarbe otrava ascunsa sub piatra inelului pe care il poarta pe deget si intra in temnita pentru a duce ea insasi iubitului ei vestea eliberarii. Manrico o respinge, crezând ca l-a tradat. Acesta intelege adevarul, numai când iubita moare in bratele lui. Imediat, contele ordona executarea lui Manrico si o obliga pe Azucena sa asiste la supliciul fiului ei, fara sa stie ca, in realitate, tiganca s-a razbunat pe deplin. Tiganca ii dezvaluie contelui de Luna ca, de fapt, Manrico era fratele lui.
Subiectul operei aminteste de tragediile antice, in care personajele au de infruntat forte mai presus de cele omenesti, potrivnice fericirii personale. Totul se plaseaza la interferenta a doua lumi distincte, reprezentate respectiv de catre nobilimea cu sângele albastru (sânge contaminat de toate dramele familiei si pe care le va transmite mai departe) si de neamul vesnic calator al tiganilor (cu sângele prea rosu de pasiunea vietii traite din plin, lipsita de orice fel de prejudecati); cele doua lumi se identifica in ideea razbunarii, vazuta fie ca un preaplin revarsat intr-o generatie oarecare, fie ca imanenta intr-un neam prea mândru.
