O zi la „racoare“
Str. V. Alecsandri, nr. 89. O adresa la care nu ti-ai dorit niciodata sa locuiesti. Daca esti mai superstitios, poate ca ai ocolit strada pe care este penitenciarul. Cel mult, daca esti mai curios din fire, te-ai intrebat ce ar putea sa fie in spatele gardului inalt si ai trecut mai departe spre casa ta.
Eu locuiesc aici de sase ani si azi te invit sa vezi lumea de dupa gratii prin ochii mei. E o lume ca oricare alta, cu oameni de toate categoriile sociale, de la aurolaci si oameni de la tara, pâna la medici si chiar profesori universitari. Cu totii au locuit la aceasta adresa pentru ca au gresit, cu voie sau fara voie.
Nu e usor sa patrunzi in penitenciar. Dupa ce esti verificat, perchezitionat, notat, ajungi in curtea interioara. Vezi o cladire cu etaj, alba cu albastru, ca tot suntem la Craiova. E greu de crezut, dar cladirea are peste o suta de ani. Bineinteles ca a fost renovata de mai multe ori. Cu câtiva ani in urma, cladirea a fost, practic, refacuta din temelii.
Camera mea e la parter, acolo unde sunt „cazati“ cei cu pedepse peste zece ani. La ora 5.00, lumina neoanelor care se aprind ma trezeste si imi aminteste ca s-a mai scurs o noapte cu vise putine. Ma grabesc sa ma spal si sa manânc, pentru ca la sapte trebuie sa ajung la munca. Toti cei 30 de colegi ai mei din camera muncesc. Unii sunt tâmplari, altii cizmari. E ciudat sa vezi ca un cioban sculpteaza lemnul asemenea lui Brâncusi sau ca altul, care n-a muncit vreodata „afara“, in lumea libera, e in stare aici sa faca pantofi de toate felurile. De trei ani, eu sunt cizmar. Capute, carâmbi, staifuri sau bombeuri, toate astea nu-mi spuneau nimic la inceput. Le incurcam de fiecare data. Acum, dupa trei ani, am devenit „masinist“ si nu e de ici, de colea.
La sapte fara zece, intru in hala unde masinile de cusut ne asteapta aliniate ca la Formula 1. Incepe munca. Zâmbete, zbârnâituri, o voce intreaba unde sunt staifurile, cineva are nevoie de solutie de lipit. Usor, usor, incepe productia. La capatul benzii incep sa apara, unul dupa altul, pantofii.
Poate ca nu-ti vine sa crezi, dar sa stii ca sunt pantofi de calitate. Nu c-as vrea sa ma laud. Nu degeaba o firma din Italia are contract cu noi de mai bine de trei ani, iar acum un an au venit si nemtii. As putea spune ca pantofii facuti de noi au intrat de mult in Europa. Ca sa nu mai vorbesc despre contractele pe care le avem in tara. Poate chiar tu, cititorule, porti acum o pereche de pantofi facuta aici. Si nu-i asa ca nu te bat la calcâi?
M-am luat cu munca si nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. E ora prânzului si bucatarii au adus masa. Azi e ciorba si fasole. Fumez linistit, dupa masa, si ma gândesc cum sa fac sa ma las de fumat. Poate reusesc mâine, imi spun mereu.
La ora 15.00 se termina programul de munca; ma incolonez, alaturi de ceilalti, si mergem la camera. O camera cu pereti albi si paturi dispuse unul peste celalalt, ca in armata. Când n-am altceva de facut, privesc la TV. E ca o fereastra catre lume. Prin sticla ecranului pot sa ajung peste tot. Aici fac mare audienta meciurile de fotbal si muzica populara, poate si pentru ca majoritatea celor de aici sunt oameni simpli. Stirile sunt urmarite cu mare atentie si asta ma bucura.
Daca la stiri vorbeste Monica Macovei, in camera nu se aude nici musca. „Poate spune ceva si de Codul penal“, sopteste unul. Mai târziu, Ciobanul, vecinul meu de pat, vede oile la TV si le analizeaza pe toate partile. Viseaza sa isi faca din nou turma lui de 100 de oi, dupa ce va iesi de aici. Altul viseaza sa isi faca tâmplarie, pentru ca a invatat aici sa fie tâmplar. Unul mai modest vrea doar ca Steaua sa câstige Cupa UEFA si si-a desenat emblema echipei din Ghencea pe brat, ca sa-i poarte noroc. Cu totii au un vis.
Nu sunt putini cei care au reusit sa si-l implineasca. Sunt multi cei care dupa ce au invatat cizmarie la puscarie câstiga acum bani cinstiti, muncind la firme din Craiova. Visul meu e un pic mai aparte. E legat de pasiunea mea, televiziunea. De Paste as vrea sa facem un spectacol in care totul sa fie nou si pe care sa-l transmit pe reteaua de cablu. Asa facem la fiecare sarbatoare importanta. Si o sa mai inceapa si campionatul de fotbal al detinutilor. Dupa cum vezi, am destule de facut.
S-a facut târziu, cititorule, si in curând se va stinge neonul.
Mai sunt câtiva care scriu si ei acasa, pentru ca au primit scrisori de la cei dragi, un moment de fericire pentru acei oameni.
Ti-am povestit multe, cititorule, si ar mai fi multe de spus. Sper ca acum când stii toate acestea despre cei de dupa gratii sa le poti da o sansa, atunci când ii intâlnesti pe strada, acelora care dovedesc ca vor macar sa se schimbe.
De pe Vasile Alecsandri nr. 89, Marius Pampu a trimis sute de scrisori in sase ani – vreo 300 numai iubitei sale. Unele dintre ele sunt adevarate pagini de jurnal sau, asa cum a marturisit autorul, de posibil roman. Redam aici „câteva fragmente din arestul preventiv“.
…Pustanul care strigase in WC dupa tigari nu are nici aici astâmpar. Sari in patul meu si incepu sa-si dea drumul la glasul pitigaiat.
– Bai, 25, ma rezolvi astazi? Vezi ca noua ne veni un primar in camera. Si, de parca voia sa-i confirme, se intoarse spre mine.
– Esti primar, nu?
– Nu, sunt reporter, i-am raspuns mirat de confuzie.
– Ba, da’ asta e picat de pe alta planeta. Se adresa el celor din camera si pe fata ii aparu un zâmbet de superioritate. Ba, sa stii si tu de la mine ca primar esti atunci când vii prima data la puscarie. Imi dadu pustiul prima lectie de dupa gratii.
– Zici ca esti reporter, ai? Se baga in discutie seful de camera.
– Si cu ce fapta esti?
– Omor calificat, i-am raspuns. Si in vocea mea era amestecata scârba cu nelinistea. Vazui dintr-o data ca ochii sefului tresarira. Vocea i se schimba brusc. Ar fi vrut sa afle mai multe, dar nu indraznea sa mai intrebe…
…Cânta atât de prost incât reusi sa ma enerveze, dar nu-i zisei nimic ca sa nu-l jignesc. Averea noului meu coleg de celula era modesta. Trei carti si o plasa cu haine vechi. Luai o carte la intâmplare si incepui sa citesc de zor. Negura se asternu peste privirea mea si adormii fara sa-mi dau seama. Era prima noapte la puscarie. N-am visat nimic, numai negru am vazut in somn, de parca si visele au fost inchise. Dimineata la arest incepe la ora 7.00. Vine „apelul“, un fel de control pe care il fac politistii in camera. Mi-am cerut voie sa scriu o scrisoare si, prima bucurie, mi s-a aprobat cererea. Din traista lui, mosul ma imprumuta cu o carte postala si ma pusei pe scris. N-apucai sa scriu doua cuvinte ca ma podidi plânsul, ca pe copiii mici. Plânsei fara sa-mi pese ca de fata erau politistii si mosul. Ma simteam golit dupa ce am scris scrisoarea. M-am intors in celula si am adormit din nou. De data asta am visat ca umblam pe strazi, spre casa. Când m-am trezit eram aproape vesel si am inceput sa-i povestesc mosului despre „tovarasa“ mea, asa cum imi placea sa-i spun. Pe loc, batrânul incropi un cântec in care incluse si numele ei. Il cânta la fel de prost ca si pe celelalte si norocul meu fu ca un politist ne spuse sa ne pregatim pentru „plimbare“. Nedumerit, m-am uitat spre mos.
– Ei, asa ii spun ei, dar, de fapt, ne duc aici sa mai vedem si noi soarele.
Dupa ce urcaram mai multe scari, lumina soarelui ma lovi drept in fata. Am inchis ochii, prea era mare contrastul dintre lumina din celula si cea de aici. Plimbarea se facea intr-o camera fara tavan, asa incât soarele putea sa patrunda in voie…
…Asa cum spuneam, la inchisoare toate te iau prin surprindere si intr-o zi ma trezii chemat de medicul arestului.
– Sa stii ca am venit special pentru tine de acasa!, imi puse in vedere doctorul.
– Imi pare rau…, soptii cu jumatate de gura. Nu trebuia – imi venea sa-i zic.
Se apuca sa-mi asculte plamânii si cu o voce trista, de parca i-ar fi murit pisica, ma anunta. N-am incotro, trebuie sa te izolez, esti contagios TBC. Scrise ceva intr-un catastif si asta fu biletul spre camera de izolare.
Eu si patru pereti. Pe usa scria „liberare“…
