Preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie, judecătorul Peter Tomka, a participat astăzi, 14 iunie 2013, în calitate de invitat de onoare, la Conferinţa organizată de Ministerul român al Afacerilor Externe şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti pe tema jurisdicţiei obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie.
Preşedintele Tomka a susţinut un discurs privind implicaţiile acceptării de către un stat a jurisdicţiei obligatorii a Curţii. În intervenţia sa, preşedintele Peter Tomka a subliniat că salută organizarea în România a acestei dezbateri privind implicaţiile acceptării jurisdicţiei obligatorii a CIJ. A arătat, de asemenea: „Nu văd niciun dezavantaj din acceptarea de către un stat a jurisdicţiei Curţii. Acceptarea poate facilita soluţionarea diferendelor între state, fie de către Curte, fie prin negocieri, care sunt stimulate considerabil de existenţa posibilităţii recurgerii la jurisdicţia CIJ.”
De asemenea, Peter Tomka a prezentat experienţa Slovaciei şi a altor state din regiune care au acceptat jurisdicţia obligatorie, admiţând că această decizie reflectă şi apartenenţa la un anumit filon de gândire juridică, de natură să sprijine supremaţia dreptului internaţional.
Au avut, de asemenea, intervenţii în cadrul lucrărilor conferinţei decanul Facultăţii de Drept, conf. dr. Flavius Antoniu Baias, şi secretarul de stat pentru afaceri strategice în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu. În concluziile sale, Bogdan Aurescu a arătat că în calitate de Agent al României în procesul de „Delimitare Maritimă în Marea Neagră”, a putut constata profesionalismul şi onestitatea CIJ, care sunt impresionante. De asemenea, a reamintit faptul că: „Pentru România, respectul dreptului internaţional este o valoare în sine, unul dintre pilonii esenţiali ai politicii sale externe. Aşa cum am afirmat în faţa Curţii în septembrie 2008, în discursul introductiv, ca Agent, în pledoariile publice în cazul „Delimitarea Maritimă în Marea Neagră”, dreptul internaţional face parte din nucleul esenţial al politicii externe a României.” Fără a prejudeca asupra deciziei de acceptare sau nu a jurisdicţiei obligatorii a CIJ, secretarul de stat Bogdan Aurescu a arătat: „Ar fi prematur să spunem care va fi rezultatul acestui proces. Vă pot însă garanta că, oricare ar fi această decizie, România va rămâne un puternic sprijinitor al rolului şi activităţii Curţii ca promotor al supremaţiei dreptului internaţional în relaţiile internaţionale. Într-adevăr, acceptarea jurisidicţiei obligatorii a CIJ de către 22 de state membre ale UE arată o cultură juridică definită prin respectul pentru supremaţia dreptului în comunitatea internaţională.”
Conferinţa a marcat încheierea dezbaterii publice dedicate acceptării de către România a jurisdicţiei obligatorii a Curţii Internaţionale de Justiţie, iniţiată de Ministerul Afacerilor Externe, care a inclus evenimente organizate la Universitatea din Bucureşti (4 februarie 2013), Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj (29 martie 2013), Universitatea „Transilvania” din Braşov (12 aprilie 2013) şi Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (31 mai 2013).
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), cu sediul la Haga, este principalul organ judiciar al ONU şi una dintre cele mai prestigioase, importante şi respectate instanţe internaţionale. A fost înfiinţată în 1945, în baza Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Statutul CIJ dezvoltă anumite principii generale reglementate de articolul XIV din Cartă (capitol care dispune, printre altele, că toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt, ipso facto, părţi la Statut) şi face parte integrantă din Cartă. Până în prezent, pe rolul Curţii au fost înregistrate 152 de cazuri şi au fost pronunţate 114 hotărâri.
Curtea a soluţionat, prin a 100-a hotărâre a sa, pronunţată cu unanimitate la 3 februarie 2009, speţa Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), acordând României 9700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă, adică 79,34% din suprafaţa în dispută de cca. 12 200 km².
Nici un diferend nu poate fi adus în faţa CIJ pentru soluţionare în absenţa consimţământului părţilor diferendului. Având în vedere necesitatea respectării principiului suveranităţii statelor, exprimarea consimţământului acestora de a apărea în faţa instanţei internaţionale trebuie să fie expresă şi neechivocă. În vederea respectării deplinei libertăţi de voinţă a părţilor în soluţionarea diferendelor internaţionale, Statutul CIJ, precum şi Regulile de procedură ale Curţii reglementează, printre modalităţile prin care un stat poate accepta jurisdicţia acesteia, depunerea unei declaraţii la Secretarul General al ONU, în baza art. 36 (2) din Statut, prin care un stat se angajează să supună jurisdicţiei CIJ toate diferendele juridice care ar apărea în raporturile sale cu un alt stat, cu condiţia ca acesta din urmă să fi acceptat, printr-o declaraţie asemănătoare, această jurisdicţie.
Astfel, declaraţia privind recunoaşterea ca obligatorie a jurisdicţiei Curţii este un act unilateral al statului prin care, pe de o parte, acesta obţine dreptul de a aduce în faţa instanţei un alt stat care a acceptat jurisdicţia Curţii printr-o declaraţie similară şi, pe de altă parte, prin care îşi asumă obligaţia de a apărea în faţa instanţei internaţionale în cazul în care un alt stat (care a depus acest tip de declaraţie) ar iniţia proceduri împotriva sa.
Declaraţia este un act reversibil, statul care a depus-o putând-o retrage în orice moment. De asemenea, declaraţia poate fi afectată de rezerve, prin care statul respectiv poate scoate anumite categorii de litigii de sub jurisdicţia Curţii.
Până în prezent 69 de state, dintre care 22 de state membre UE, au recunoscut printr-o astfel de declaraţie, depusă în baza art. 36 (2) din Statutul CIJ, jurisdicţia Curţii
Judecătorul Peter Tomka, de cetăţenie slovacă, a fost ales Preşedinte al Curţii la 6 februarie 2012. Este membru al Curţii din 6 februarie 2003, iar în intervalul 6 februarie 2009 – 5 februarie 2012 a exercitat un mandat de vice-preşedinte al acestei instanţe internaţionale. Peter Tomka are un doctorat în drept internaţional la Universitatea Carolină din Praga (1985), a fost diplomat de carieră şi a deţinut o serie de funcţii de conducere în Ministerul Afacerilor Externe al Cehoslovaciei şi, ulterior, al Republicii Slovace, fiind printre altele, reprezentant permanent al Republicii Slovace la ONU şi director general pentru drept internaţional şi afaceri consulare. A fost, de asemenea, membru al prestigioasei Comisii de Drept Internaţional a ONU.
