Care e cel mai bun aliat?

Din pacate, nimeni nu a dat ascultare semnalelor pe care le tot transmitem din Bruxelles de citeva saptamini incoace, o punere in evidenta a pozitiei comune europeane fata de Curtea Penala Internationala. Mai mult: in ce birou de la Bucuresti s-o fi pierdut oare comunicatul Consiliului UE, in care se condamna ferm atitudinea americana si era sustinut neconditionat principiul de drept care sta la baza Curtii Penale Internationale?

Mai exista insa o fateta a problemei: oare mesajele si pozitiile oficiale ale UE au fost ignorate cu buna-stiinta, conform unei gindiri politice centrate doar pe obtinerea cu orice pret a bunavointei (sau bunavointelor) americane, posibilitate intarita de faptul ca, asa cum afirma oficialii europeni, nu a existat nici un contact sau nici o comunicare verbala sau scrisa a Bucurestiului catre Bruxelles anuntind iminenta semnarii acordului cu SUA? In prima varianta, inaltii responsabili politici de la Bruxelles ar fi ridicat inca o data din umeri si s-ar fi concentrat doar pe problemele importante, adica finalizarea negocierilor de aderare cu statele care vor face parte din primul val al extinderii. Doar luarea in calcul a celei de-a doua variante ar putea sa explice fermitatea cu care „contraexemplul romanesc“ este prezentat acum celorlalte tari candidate, stiindu-se bine ca toate tarile europene, membre UE sau candidate, primesc mesaje continue din partea SUA pentru a se alatura listei celor care sint de acord ca, unici in lume, soldatii americani trebuie sa fie exceptati de la orice eventuala aducere in fata unui tribunal international pentru crime de razboi sau genocid, singurele instante abilitate urmind sa fie doar cele americane.

Pina in prezent, doar noi si Israelul am semnat un acord bilateral cu SUA, in care ne proclamam de acord cu acest principiu, insa numai noi, doar cu doua luni inainte, semnaseram si pentru principiul invers, adica ratificaseram oficial Statutul CPI. Macar Israelul avusese demnitatea sa zica, inca de la inceput, ca nu va adera la protocolul respectiv. Chiar si asa, de ce oare aceasta problema este atit de sensibila incit sa provoace asemenea reactii de intensa nervozitate? Oare chiar atit de importanta a ajuns problematica drepturilor omului? De ce oare Curtea Penala Internationala stirneste atita spaima incit subsecretarul de stat american Marc Grossman sa afirme ca „mineaza drepturile democratice ale poporului nostru si ar putea eroda elementele fundamentale ale Cartei ONU“? De ce oare SUA au ajuns sa conditioneze plata fondurilor pentru intretinerea misiunilor de pace ale ONU (27% din totalul bugetului sectorului respectiv) si sa se opuna prin veto continuarii misiunii ONU in Bosnia daca nu va fi acordat statutul de imunitate pentru soldatii americani, ceea ce – pentru un an – Consiliul de Securitate a si acordat prin vot in unanimitate? Raspunsul este strins legat de ceea ce s-a petrecut in Kosovo si Afganistan si este iminent sa se petreaca si in Irak, in contextul in care aliatii traditionali europeni si cei din lumea araba transmit semnale multiple ca nu se va mai putea conta pe ei in cazul unui atac impotriva Bagdadului si, mai ales, ceea ce va fi cel mai dificil, in operatiunea de implantare, sustinere si mentinere a noii administratii irakiene. Este lesne de inteles de ce este invocat acum principiul „nimeni nu are voie sa ne judece“. Dar, in context mai larg, raspunsul este cu mult mai complicat, deoarece vizeaza modul in care americanii, pe de o parte, si europenii, pe de alta, incearca sa gaseasca un raspuns problemelor globale. Iar situatia, din pacate, acum, se pune in acesti termeni: pentru americani, raspunsul trebuie sa fie dat de „SUA si de aliatii SUA“; pentru europeni, de catre o „formatiune multilaterala de securitate sub o jurisdictie international recunoscuta si aplicata“.

Din pacate pentru noi toti, Romania s-a simtit obligata sa aleaga o parte a jocului si sa si faca public acest lucru. Reactia o vedem. Ce fac ceilalti? Ambasadele SUA din Europa au primit instructiuni foarte clare sa initieze contacte cu tarile respective pentru a demara acorduri bilaterale dupa modelul romanesc. Pina acum, confirmari oficiale ale unor asemenea contacte vin din Marea Britanie si Norvegia, existind indicii clare ca si Italia si Olanda au fost rugate sa dea cit mai rapid un raspuns. Dar „reticenta maxima“ este cuvintul la ordinea zilei, iar Oeyestein Boe, purtatorul de cuvint al Ministerului norvegian de Externe, a si indicat ca exista posibilitatea ca invitatia de a semna un asemenea acord sa fie refuzata. Imediat, colegul sau de la Foreign Office confirma existenta cererii americane, dar preciza ca un raspuns va fi dat numai dupa ce tara sa se va consulta cu partenerii din UE.

Nici Romaniei nu i se cerea decit o asemenea consultare sau macar o informare a partenerilor nostri din UE. Lipsa de contacte a facut ca reactia sa fie pe masura. Desigur, neimplicind o punere sub semnul intrebarii a negocierilor de aderare, ci, pe termen scurt, a credibilitatii noastre ca aliat. Mult spus? Daca cineva ar fi dorit sa discute problema, atunci poate ca ar fi aflat care este, de citeva zile, motivul iritarii suplimentare a europenilor. Vi-l spunem noi: pe 3 august, presedintele american George Bush a semnat „American Servicemembers Protection Act 2002“, transformind deci in lege proiectul inaintat de Jesse Holmes si aprobat in 2001, atit de Camera, cit si de Senat. In termenii noii legi – afirma comunicatul organizatiei HUMAN RIGHTS WATCH din SUA, „este autorizata folosirea fortei militare pentru eliberarea oricarui cetatean american sau al unei tari aliate a SUA care ar fi detinut in sediul de la Haga al CPI… In plus, legea prevede retragerea oricarei asistente americane militare pentru tarile care ratifica tratatul privind CPI si restrictioneaza participarea trupelor SUA la misiuni ONU de mentinere a pacii de conditia obtinerii de imunitate impotriva unei eventuale puneri sub acuzatie“. Romania a incercat sa se distinga prin rapiditatea exemplara a „reactiei de aliat fidel“, bazindu-se pe faptul ca, jucind exact aceeasi partitura, a cistigat in contextul climatului de dupa 11 septembrie. Numai ca, de data aceasta, ceva se schimbase. De sarit, am sarit, dar acum fara plasa de siguranta. Si am ramas singuri. Hotariti, plini de bunavointa mai mult decit manifesta, dar am vazut ca aceia din jurul nostru au facut pasul inapoi. Deocamdata, lasindu-ne in ofsaid. Si asteptind sa vada ce va mai face Romania in aceasta vara a tuturor surprizelor.