După 20 de ani… undeva, în Europa, între coşmar şi miracol

Sunt un cetăţean european şi exersez, deocamdată mental, libertatea de mişcare în Europa, spaţiul comun economic, cultural etc. Din motive economice, am ales ca agenţie de turism propria imaginaţie, iar ca mijloc de transport, gândul, evitând, astfel, o „gaură“ în bugetul familiei ori „ţeapa“ vreunei agenţii-fantomă. Aşadar, sting veioza, aprind motoarele imaginaţiei şi pornesc spre Berlin! Dar un „scurtcircuit“ produs din instinctul de conservare îmi refuză „teleportarea“ mea ca român european în Germania. Şi, când te gândeşti că aveam de gând, compatibil fiind, să rămân mai mult timp în Germania, unde nu mai există… zidul ideologic al vizelor, al viselor! Dar ce se întâmplă? Sunt în faţa unui zid! Mă simt ca un provincial al marelui imperiu european şi nici cu gândul nu pot trece prin zidul incompatibilităţii, ridicat de noul standard european. Mă simt străin în casa mea, în casa comună, Europa! Încerc sentimentul rândaşului inspectând tainic, fără ştirea stăpânilor, încăperile castelului, uluit de luxul lor şi speriat la gândul că ar putea fi surprins de stăpâni în zona interzisă şi „repatriat“ în „grajdurile“ lui. Încerc un artificiu. Păstrez „locaţia“, dar butonez timpul şi iată-mă „rulând“ pe autostrada suspendată şi curbată a arcului de timp, spre Berlinul anului 1945. Ştiu din „pliante“ că Germania mijlocului anilor ‘40 ai secolului trecut era literalmente la pământ. Ambiţiile neghioa-be ale unui om au devenit coşmarul unei naţiuni care şi-a văzut distrusă, îngropată sub şenile, o civilizaţie materială robustă. Ziduri năruite, milioane de cărămizi căutându-se unele pe altele, prin norii de praf, prin mormanele de moloz, prin „gropile comune“ săpate de obuze. Uzine, fabrici, drumuri, clădiri, toate devenite ruine, se scufundau în pământ, ca o Atlantidă pricinuită de „ploaia“ bombardamentelor.
Încerc senzaţia de deja-vu. Unde am mai văzut eu, în…viitor, fabrici, uzine, devenite mormane de fiare vechi, drumuri pline de urmele obuzelor, cărămizi dislocate din rostul lor? Dezvolt aceste amintiri din viitor şi urmăresc secvenţele. Văd un elicopter decolând de pe o clădire impozantă, apoi văd mulţimi entuziaste defilând cu ostaşi pe TAB-uri, steaguri tricolore fluturate în vânt, sute de blitz-uri lucrând, un halou în care zâmbeşte un puşti înfăşurat în tricolor, apoi, lideri urcaţi pe TAB-uri adresându-se mulţimilor, alte mulţimi care invocă paşnic dreptul la muncă, apoi, mineri convertiţi profesional, plantând flori pe asfaltul unei aşezări urbane. În medalion, imagini cu lacăte la porţile minelor, fabricilor, uzinelor. Fragmente de ţevi din reţelele de irigaţii, reconvertite profesional, surâd din noile ipostaze, araci, sau schelete metalice ale acareturilor. Grajduri părăsite, tractoare dezafectate, un ţăran arând înhămat la un plug de lemn, apoi, păduri falnice, devenite milioane de metri cubi de lemn brut, transportate în vagoane ori în camioane de mare tonaj dincolo de hotarele deschise haotic, e drept, şi pentru a intra, în contrapartidă, deşeuri toxice, chimice, radioactive şi chiar deşeuri umane „ambalate“ în costume de supermani salvatori. Porţile de intrare în ţară par uriaşe guri înfometate ale unor tomberoane şi vidanje spre care se revarsă gunoaiele, deşeurile, zoaiele civilizaţiei materiale şi spirituale europene.
Din nou, imagini cu mulţimi apărându-şi prin greve dreptul la muncă, dar iată şi imagini mai noi: copii ridicând ca într-un ritual macabru capacele gurilor de canal, ieşind la viaţa oraşului ca nişte fantome ridicând greoaie pietre de morminte. Gurile de canal par utere plămădind moartea. În medalionul acestei imagini, un gros-plan pe mâinile unei femei care cu o mână îşi transferă copilul nou-născut în mâini străine, iar cu cealaltă ascunde plicul „doldora“ de câteva bancnote de valută forte, sub pliurile sărăcăcioasei şi slinoasei îmbrăcăminţi. Acum, în medalion, un puşti care n-a avut „norocul“ să devină marfă vandabilă în originala economie de piaţa implementată de părinţi… El a rămas acasă. „Lentila“ sensibilă focalizează pe (auto) implementarea acului seringii în antebraţul scheletic, dar tatuat al puştiului.
Se schimbă cadrele (cine-matografice). Pe fundal se succed imagini cu bătrâni înaintând greoi, cu scăunele în braţe, la coada din faţa farmaciei. Apoi, cozi imense, unde se distribuie generos un fel de plată a nemuncii – ajutorul de şomaj. Din nou, obsesivele imagini cu mulţimi care revendică dreptul la muncă, la pâine, la viaţă demnă, apoi, locuinţe improvizate sub cerul liber, apoi clădiri neterminate, devenite ruine, un bătrân într-un costum ponosit şi prea larg pentru el, sco-tocind într-o ghenă. Vin la rând imagini „idilice“. O căruţă trasă de o mârţoagă opreşte în faţa unei şcoli din mediul rural. Din căruţă sar câţiva copii mărunţei, care dispar pentru moment în zăpadă. Apoi, înotând voiniceşte prin nămeţi, ajung în sala de clasă cu bănci şchioape şi scrijelite, peste care bruma, prelungirea frigului de afară, s-a făcut stăpână. Pe un perete, o hartă cu contururi adăugite, sugerând o ţară reîntregită. Deasupra hărţii, praful şi timpul au conturat perimetrul unui dreptunghi, gazdă îndelungată a unui tablou. Intră în clasă profesorul, cu catalogul sub braţ şi cu un şal înfăşurat în jurul gâtului. Le vorbeşte copiilor. Învăţătura caldă, până să ajungă la copii, purtată de cuvinte, aproape că îngheaţă în aerul rece din încăpere.
Alte imagini, mai noi. Tragice. Tineri, părinţi, lăsând acasă cu dor bunici, părinţi, copii, pornesc prin Europa, visând la un loc de muncă, la un câştig care să le asigure un viitor urmaşilor. Din când în când, tineri, părinţi, bunici, sfâşiaţi de dorul celor plecaţi, se sinucid. Din când în când, tineri, părinţi, bunici se-ntorc acasă în sicrie sigilate. Ţărâna le va îngropa trupurile şi, odată cu ele, visurile, speranţele.
Insuportabil! Nu, nu se poate! Nu cred că… se vor întâmpla asemenea realităţi vreodată! Este doar un „program virusat“ cu bună (?) ştiinţă, o eroare, un coşmar… electronic. Mă uit la „timer“ şi văd că am călătorit în viitor, vreme de 20 ani. Refuz să cred realul acestor triste secvenţe. Spun secvenţe pentru că am „accesat“ programul secvenţial. Realitatea întregului ar fi şi mai tristă decât realităţile care o compun. Chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, nu pot să cred că acest coşmar ar putea să dureze 20 de ani. Chiar şi copiii veniţi pe lume la începutul coşmarului au 20 de ani. Sunt maturi. Nu vreau să cred că maturii din jurul lor au irosit vreme de 20 de ani speranţe, visuri înaripate ale copiilor născuţi şi nenăscuţi. Unde s-a pierdut acea stare de spirit exprimată de Gavroche-ul autohton, înfăşurat în tricolor, făcând semnul victoriei? Lumea şi speranţa din ochii lui au dispărut. Astăzi, poate murmură un refren pe care-l cânta şi tatăl lui, în alte timpuri: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?“.
Dacă aş putea, aş schimba „programul“ eronat al celor 20 de ani cu unul mai bun, cel german. Nu cel economic. Ţara care ar putea fi încercată de acest coşmar este totuşi dăruită de Dumnezeu, este bogată în resurse în potenţial latent. Salvarea economică ar fi doar efectul firesc al altui program pe care l-aş copia de la nemţi. Coordonatele programului nemţesc sunt reactivarea conştiinţei şi demnităţii naţionale, a vocaţiei construcţiei spirituale şi materiale durabile, cultivarea patriotismului exprimat prin fapte benefice fiecăruia şi tuturor, respectul, cultul pentru muncă, pentru lucrul trainic, bine făcut, bine plătit, bine vândut, ordine şi disciplină în gând şi faptă. Cu aceste „materiale“ şi „lianţi“, nemţii au trecut la reconstrucţia lor, la renaşterea unei naţiuni. Înainte de a curăţa cărămizile de moloz, pentru a le reaşeza în noile geometrii ale construcţiilor, s-au uitat unii în ochii celorlalţi, nazişti, antinazişti, nostalgici sau vizi-onari, au pus cronometrul istoriei la 0, şi-au stabilit priorităţile comune, interesul general, naţional şi au pornit… Marshall-uind disciplinat, la muncă. La muncă adevărată, fără a-şi fura unii altora căciula, conştientizând interdependenţa rezultatelor muncii, specializării, competenţei, excelenţei fiecăruia. Conştiinciozitatea şi calitatea muncii prestate sunt obolul individual de care beneficiază individul, dar şi colectivitatea.
Ce-ar fi făcut nemţii dacă atunci, după război, „programatorul“ le-ar fi hărăzit lor coşmarul celor 20 de ani? Ar fi spus „halt“ şi ar fi trecut la „arbeit“!
Sună ceasul deşteptător. Mă trezesc. Ce vis, ce coşmar! Intru în tabieturile pregătitoare plecării la muncă. Dau drumul la radio, „Deşteaptă-te, române!“. Asta şi fac. Mă trezesc la realitate cu ştirile dimineţii, care mă conving că această dimineaţă face parte şi ea din cei 20 de ani, care, iată că se întâmplă, s-au întâmplat aici, la noi, în România! Primul impuls este să refuz realitatea coşmarului, coşmarul realităţii. N-ar folosi la nimic. Ce a fost a fost. Nu e târziu să punem cronometrul istoriei la 0 şi să trecem la muncă, la reconstrucţie. Dacă tot copiem Occidentul fără… discernământ nemţesc, de ce să nu-i copiem pe nemţi nemţeşte sau starea lor de spirit din 1945, care a produs miracolul? Ei au reuşit reconstrucţia pentru că au crezut în ea. Şi în ei. Vorba unui om drag mie, dacă vrei să crezi în miracole, trebuie să le construieşti, să le produci. Şi tot acelaşi om, pe care-l iubesc mult, mai spunea: nu putem trăi ca nemţii dacă muncim ca bulgarii!