Şi ce s-a mai umflat din nou laptele…! Altfel e un lichid cuminte, împâclit, nici grozav de gustos, nici cumplit de greţos. Numai să-i pui în coaste un foculeţ, că imediat se umflă şi pocneşte, şi năclăieşte.
Deja de ani buni, în Europa sunt la modă schimburile de studenţi. În fiecare semestru, câţiva studenţi de prin te miri ce ţări se regăsesc cu uimire sub acelaşi acoperiş. Locuiesc împreună luni întregi şi studiază toţi la aceeaşi facultate într-o ţară străină. Din dor de casă, din curiozitate şi din mândrie organizează frecvent aşa-numitele „petreceri internaţionale“, în care fiecare găteşte pentru ceilalţi un fel din mâncărurile ţării sale şi cu fiecare îmbucătură devine mai patriot. Ungurul îşi povesteşte gulaşul, spaniolul îşi laudă petrecerile cu chitări şi polonezul nu mai încetează cu Papa. Ce face tânărul român? Îşi simte patriotismul clocotind pe foculeţul petrecerii şi începe fie să facă sarmale, fie să povestească despre închisorile comuniste, fie despre Brâncuşi. Dar, spre deosebire de toţi ceilalţi, se simte puţin stânjenit. Nu are deprinderea de a-şi vorbi de bine ţara. Îmi aduc aminte că eu, unul, am recitat o parte din „Luceafărul“. Faţă de norvegiana şi germana prezente în cameră, româna mea avea sunet de seară de vară. Era fermecătoare şi, după o oră, prima strofă era recitată cu zece accente diferite. Cu toate acestea, eu mă simţeam stingher. La naiba, căci unde se mai recită Eminescu în România?
Aţi văzut titlurile de primă pagină? „Legământul peste moarte cu neamul său“, „A plecat spre Eminescu“, „Grigore Vieru a plecat puţin“ sau „Lacrimosa“ lui Mozart suprapusă peste montajul de la ştirile serii. Grigore Vieru a fost un foarte talentat scriitor de cărţi pentru copii (a câştigat cel mai important premiu european în domeniu), dar a devenit faimos pentru că era patriot. Un patriotism atât de autentic, încât era perceput aici, în România, ca fiind desuet. De câte ori în ultimii ani aţi mai auzit vorbindu-se despre Grigore Vieru? S-a scris pe undeva despre acel discurs sincer ţinut în 2005 în faţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, în care protesta împotriva planului Kozak de federalizare a Republicii Moldova? „Protestez împotriva hăcuirii pământului nostru, şi aşa destul de hăcuit de Stalin. Am ce am cu cei care turbă pur şi simplu numai auzind de limba română şi de adevărata noastră istorie“. Astfel de cuvinte nu şi-au făcut un rost în România, o ţară care l-a îmbrăţişat pe Vieru doar când a avut nevoie de el. Şi proaspătul cadavru al lui Vieru face bine la audienţă şi face bine la politicieni. Moartea lui Grigore Vieru a fost prilej de patriotism de paradă? Nici măcar. Mai exact, patriotism de bocitoare.
Patriotismul conţine întotdeauna o importantă doză de mit. Biblia lui Lincoln pe care a jurat Obama sau legendara coroană britanică întruchipează o poveste nu neapărat adevărată, dar care oferă consistenţă şi identitate unui popor. Există o poveste care spune că, într-unul dintre momentele de mare cumpănă ale istoriei Principatelor Române, un rol esenţial a fost jucat de doamna Hortense Cornu, confidenta şi sora de lapte a împăratului Napoleon al III-lea. Se pare că ea l-a convins pe împărat să aprobe continuarea existenţei Principatelor şi după abdicarea lui Cuza, şi tot ea l-a convins pe prinţul Karl de Hohenzollern să accepte tronul viitorului regat al României. Aşadar, sora de lapte a unui împărat a fost moaşa României moderne. O ţară în care patriotismul seamănă cu un lichid cuminte şi împâclit, care se umflă degrabă şi scade cu aceeaşi grabă.
