(Urmare din ziarul de vineri)
Comunismul a însemnat nu doar frig şi frică, ci şi o secetă prelungită de poveşti adevărate: adevărul era picurat homeopatic înlăuntrul unor şabloane şi trebuia extras cu penseta, ca nişte bule de esenţă tare în flacoane moi. Au existat, fireşte, şi excepţii – „Reconstituirea“ lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au fost şi altele („Proba de microfon“ al lui Daneliuc, „Faleze de nisip“ al lui Piţa…), dar, pe ansamblu, filmele erau privite ştiind că nu tot ce vedeai era adevărat: doar ceea ce „plesnea“ pe la colţuri, la încheieturi…
În aceste condiţii, tinerii cineaşti au simţit nevoia să se întoarcă la prima din cele zece „porunci“ ale Cinematografului: filmul este Adevăr 24 fotograme/secundă. Nu „mizerabilism“ (acuza cea mai vehiculată, în legătură cu aceste filme; dar ce este „mizerabilismul“ altceva decât a vedea pe ecran ceea ce vezi şi în viaţă, în jurul tău?!), ci mimetism până la firul ierbii. Cu riscul de a arunca în aer şabloanele „genurilor“ (simple convenţii, în plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (după puteri) sânge nou.
„Marfa şi banii“ a fost, de pildă, un road-movie (pe distanţa Constanţa – Bucureşti, str. Agricultori) parcurgând – de fapt – distanţa între România ante-89 şi România capitalistă (a se citi: mafiotă); „Furia“, debutul în lungmetraj al lui Radu Muntean (care-şi anunţa „manifestul“ încă din titlu!), a fost un amestec de genuri (dramă socială/comedie de moravuri/thriller) care investiga – pentru prima dată în cinematograful românesc – lumea ţigănească; „Examen“ (lungmetrajul de debut al celuilalt Muntean, Titus) a fost o mostră interesantă de film politic (a la Costa Gavras), care reabilita un gen, la drept vorbind, imposibil de realizat sub Ceauşescu (decât, eventual, autoparodic); „Moartea domnului Lăzărescu“ a fost (tot) un road-movie (cu Salvare!) combinat cu o dramă – şi, susţine regizorul, comedie neagră; „A fost sau n-a fost?“ a fost o comedie – şi, totodată, parodie de talk-show – fiind, în acelaşi timp, cel mai minimalist experiment încercat vreodată în cinemaul românesc (gen: „film de autor cu instalaţie ready made“!); „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“ (al lui Cătălin Mitulescu) a fost o dramedie nostalgică, recuperând nu doar atmosfera anilor de dinainte de ’89, ci şi ceva din ideea de „frescă socială“ pe care comunismul o făcuse imposibilă în alţi termeni decât cei strict parabolici; „Hârtia va fi albastră“ (al doilea film al aceluiaşi Radu Muntean) a fost un thriller combinat cu o dramă – una din cele mai reuşite încercări de a scoate evenimentul istoric de sub tirania (pompoasă) a „filmului istoric“ şi de a-i reda dimensiunea umană; „Legături bolnăvicioase“ (debutul lui Tudor Giurgiu) a fost o ecranizare (a romanului omonim scris de Cecilia Ştefănescu) şi, totodată, un autentic love story care (re)aducea ceva care, de va fi existat vreodată, a fost mai mult un „accident“: intimitatea; „California Dreamin’“ (nesfârşit) a fost cea mai ambiţioasă combinaţie de genuri încercată de cinemaul românesc: o tragicomedie „istorică“, un love story şi o parabolă identitară… În fine, „4, 3, 2“ a fost deja publicitat – inclusiv în media străină – drept „thriller“ (ceea ce şi este, la un nivel de suprafaţă).
Altă caracteristică a multora dintre aceste filme este faptul că au la bază poveşti reale – iar atunci când nu au (vezi „Marfa şi banii“ sau „Furia“), par că ar avea: „Moartea domnului Lăzărescu“ este – cum se ştie – inspirat de un fapt divers care a „curs“ pe scroll-ul televiziunilor (un bătrân purtat de colo-colo de maşina Salvării şi lăsat să moară, finalmente, în faţa blocului!), la fel ca şi „California Dreamin’“ (un şef de gară dintr-o mică localitate a oprit un convoi NATO ce se îndrepta spre Kosovo; regizorul şi coscenaristul său, Tudor Voican, i-au dat acestuia un nume (Doiaru), o biografie (copil, Doiaru a tot „aşteptat americanii“ alături de familia lui) şi o motivaţie (individul încearcă să „răzbune Istoria”, cumva…) sau “Examen” (un caz de eroare judiciară pe vremea comunismului); „A fost sau n-a fost?“ este inspirat de o emisiune reală de televiziune văzută (sau auzită) de regizor prin provincie (Porumboiu însuşi este din Vaslui, unde a turnat şi filmul); „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“ are la bază nenumărate poveşti, nu doar adevărate, ci chiar autobiografice – ca şi „Hârtia va fi albastră“, de altfel; iar „4, 3, 2“ se bazează, la rândul său, pe o documentare amănunţită, combinând „istoriile orale“ ale unor femei care au recurs la avort pe vremea lui Ceauşescu (anii ’80).
Toate aceste titluri arată cât se poate de clar că noul film românesc a pierdut – şi bine a făcut! – gustul „parabolelor“ şi al „filmelor istorice“, mizând în schimb pe un cinema direct, dur şi fără menajamente, care priveşte realitatea în faţă – fie, aceasta, realitatea de după ’89 sau cea de dinainte… Este ca o disecţie a unui corp, în condiţiile în care acel corp nici măcar nu era văzut vreodată gol – în filmele de dinainte de Revoluţie. O disecţie fără anestezie şi – adesea – fără mănuşi. La ce ar folosi ele? „Minimalismul“ – ca să fie minimalism până la capăt – se face fără mănuşi!
Alex. Leo Şerban
