Neintelese, bizare, neasteptate sunt reactiile fiintei umane. Nu ma refer aici la oamenii politici, in special la cei dintr-un anumit partid, ci la oameni normali; si anonimi, ca mine. Am plecat de la aprecierea cronicilor cinematografice pe care Cristian Tudor Popescu le prezinta, pe un canal de televiziune de profil. Mi-am amintit de faptul ca in tineretea mea ieseana am initiat si condus un cineclub; Marin Sorescu era vecin cu mine la Casa Studentilor, cu cercul lui de poezie. Mi-am amintit de un film francez, „Oameni fara importanta“ (Am fost un admirator al filmelor postbelice franceze si italiene, pline de suflet, poezie si tristete; din pacate, revazute azi, nu mai au acelasi efect.) Si mi-am pus intrebarea: ce intelegem prin oameni importanti, prin VIP-uri? Sunt VIP-uri persoanele prezentate ca atare in presa sau la TV, uneori cu o frecventa si insistenta pâna la indigestie? Sau poate mai importante sunt sutele de mii de truditori anonimi, cinstiti si oropsiti, care, fara pretentie la celebritate, sunt, intr-o maniera modesta, dar continua, utili unui fragment al societatii, si prin aceasta intregii societati? Pentru mine, ei sunt adevarate VIP-uri. Generatiile nenumarate de Suca, Marin, Veta, care au sfintit pamântul cu munca lor aspra sunt VIP-uri. Truditori onesti, in limitele coordonatelor de existenta, care au trudit din greu si cinstit in fabrici, in scoli, sunt si ei reale VIP-uri.
Media ne prezinta in ultima vreme, cu o insistenta demna de o cauza mai nobila, drept o foarte importanta persoana pe un batrânel, putintel la trup, de parca ar fi intrat la apa in urma inundatiilor, care isi alimenteaza limuzina de lux cu Viagra in loc de benzina, spre bucuria intelectuala si satisfactia filozofica a unei june care va da in curând bacalaureatul, pe care, evident, il va lua, fiindca are atâtea cunostinte. Dar pentru mine miliardarul decrepit nu e un VIP. Pentru mine, foarte important e domnul Popescu, administratorul blocului in care locuiesc. Care e un om corect si incearca mereu, cu toate piedicile pe care le pun unii locatari, sa ne asigure un trai civilizat. Si care, in orice zi, la orice ora, daca sunt probleme, daca ii dai un telefon vine sa le rezolve. Este un om care slujeste unei anumite comunitati, si prin aceasta este o persoana foarte importanta.
Tot presa ne prezinta drept VIP-uri niste fatuce aerodinamice, care, desi au activitatea de baza la munca de jos, nu se sfiesc s-o execute si pe cea de sus. Si care si-au translatat inteligenta din cavitatea cutiei craniene in alta cavitate, unde ea este mai productiva si mai apreciata decât inteligenta unui mare savant. Eu nu le consider VIP-uri, chiar daca, prin intermediul presei, ne aduc la cunostinta lucruri interesante si fundamentale, cum ar fi, de pilda, calitatea instalatiilor masculine ale unor cunoscuti fotbalisti. Eu nu ma pot pronunta daca sunt importante sau nu fiindca nu am posibilitati financiare si nici nu (mai) am posibilitati fizice.
Pentru mine, persoane feminine iportante sunt Adi, care cara in spinare saci cu zarzavat ca sa avem ce gati, Carmen, care sta afara, in fata chioscului, zece ore pe zi, indiferent de anotimp, pentru ca noi sa ne putem cumpara ziare, doamna Paula, care a deschis un magazin alimentar cu preturi rezonabile si cu personal feminin politicos si placut. Toate aceste femei de care v-am vorbit nu se imbraca cu toale de firma, nu folosesc sulimanuri rafinate. Pe obrazul multora, ca pe un raboj, timpul si-a insemnat prin crestaturi scurgerea. Taliile s-au ingrosat, desi cândva erau subtiri ca o tulpina de crin. Dar eu le iubesc pe toate, asa cum sunt, fiindca apreciez munca cinstita, utila celorlalti; iubirea mea este expresia respectului meu.
Geta, femeia care aduce lapte multora din cartier, este pentru mine un VIP. Profitând de anemicele posibilitati postrevolutionare, si-a incropit o gospodarie care sa-i permita un trai decent. Si-a cumparat vaci de rasa. Toate acestea nu prin restituiri de TVA sau prin imprumuturi bancare nerambursabile, ci printr-o munca aspra, dura. Dimineata in zori cara sacose cu sticle de lapte prin blocurile mahalalei; intoarsa acasa, merge la munca in gradina, curata cotete. Ieri, vaca lu’ Geta a fatat. Pentru ea, pentru mine, si pentru altii din cartier, acest eveniment este, ca importanta, al doilea dupa posibila noastra intrare in Europa. Câta vreme vom avea Gete si vaci care sa fete, sperantele noastre nu sunt toate duse pe apa sâmbetei.
Poate vor fi unii care imi vor reprosa faptul ca m-am referit la mahalaua mea in loc sa ma preocup de soarta tarii. Prefer mahalaua mea, mahalalei politice românesti si satului de Basesti, Tariceni, Vadimi, Turieni, Becali, Boci, Orbani etc. (din cealalta tabara nu pomenesc pe nimeni, fiindca sunt prea multi). Am vrut sa vorbesc despre niste oameni adevarati; simpli, neinsemnati, umili, dar oameni.
