Marea trancaneala

„Marea trancaneala“ se chema o carte a lui Mircea Iorgulescu, aparuta cu ani in urma, despre lumea lui Caragiale. Si e foarte tentant sa includem actuala campanie electorala in aceeasi formula. Caci se trancaneste enorm, la aceasta ora, pe tema votului din noiembrie. Cam de o mie de ori pe zi auzim, la radio, la televizor, vorbindu-se despre „enteresul tarii“, care „e in joc“, cum zice Trahanache in „O scrisoare pierduta“.

Dar ma tem ca orice comparatie cu lumea lui Caragiale este grabita. Si ca ea se bazeaza pe o falsa impresie: aceea ca, astfel, luam in deradere realitatile de azi. De fapt, le supraevaluam, le socotim mai bune decat sunt! Departe de a fi o dovada de luciditate critica, expresia „e ca-n Caragiale“ abureste oglinda in care ne privim.

Sa ma explic. Nu mi se pare deloc greu de demonstrat ca, in comparatie cu ceea ce traim azi, lumea lui Caragiale e aproape idilica. Oare ce canalie de-acum are farmecul si pitorescul lui Catavencu? Care dintre nenumaratii Agamita Dandanache trimisi de la centru sa fie votati in diverse judete ne amuza? Ce farfurizi si branzovenesti reusesc sa ne faca sa radem cu gura pana la urechi? Mai exista, oare, nulitati simpatice pe care sa le privim cu intelegere si tandrete ca pe Trahanache? Nici macar cetateanul turmentat nu mai seamana cu cel din „O scrisoare pierduta“. In piesa lui Caragiale, el e mai degraba ametit decat confuz. Instinctul lui il ajuta sa simta in Catavencu o canalie. Pe cand replica de azi a cetateanului turmentat „eu pentru cine votez?“ n-are nimic distractiv. Ea provine din sila, din lehamite, din lipsa de speranta.

Pentru a nu mai spune ca una e sa-i auzi pe Catavencu si pe Agamita Dandanache la teatru si alta e sa-i auzi in viata curenta. La teatru, daca nu-ti place spectacolul, te ridici de pe scaun si pleci. In viata curenta n-ai aceasta sansa.

Ar fi util, poate, sa precizez ca nu confund o campanie electorala cu un simpozion. Stiu ce loc ocupa demagogia intr-o competitie pentru voturi. Nu-mi fac iluzii nici in privinta faptului ca in „marea trancaneala“ si-ar gasi loc, fie si unul secundar, dramele reale ale Romaniei. Dar mie imi e, practic, imposibil sa cred ca suntem azi, cum a sustinut Ion Iliescu in cuvantarea sa recenta de la parlament, „o tara normala, cu o economie normala, cu valori normale, cu probleme normale si cu cetateni normali“.

Ma opresc la un singur exemplu. In ce tari din lumea „normala“ candidatii la functia suprema in stat se ataca unul pe altul in termeni de cea mai joasa extractie, cum se intampla acum la noi? Citez (cu jena de rigoare) din zicerile domnului Basescu: „Daca Adrian Nastase ma supara, il voi lipi de peretii studioului“. La randul sau, domnul Nastase, dorind sa nu se lase mai prejos, le-a adresat celor din Consiliul PSD Bucuresti urmatorul strigat de lupta: „So pe ei!“ Prezidentiabilul Basescu a zis despre prezidentiabilul Nastase ca este „geambas de copii si de licitatii“. In replica, prezidentiabilul Nastase a zis despre prezidentiabilul Basescu: „O sa-l iau de urechi pe iepurasul asta si o sa dau cu el de pamant“. Nu mai reproduc si alte „lupte de idei“ de aceeasi factura, unele de-a dreptul triviale, auzite de obicei pe maidan, care nu sunt catusi de putin de natura sa ne ajute sa punem semne de egalitate intre lumea lui Caragiale si cea de azi. In „marea trancaneala“ de-acum asistam la o competitie absolut „originala“: cine injura mai bine, mai colorat, mai pe placul galeriei care, excitata de aceste injuraturi, asteapta sange in loc de polemici.

Vi se pare o proba de „normalitate“ asta?