O fatalitate a democratiei

Mi se pare inutil sa insist asupra unui adevar banal. „Cainele de paza al democratiei“, cum e socotita presa, nu are doar un rol de „gardian“. Intr-un discurs celebru, Kennedy vorbea despre rolul sanitar al presei, despre faptul ca ea fereste Puterea de morbul arogantei, o ajuta sa nu se rupa de realitate si sa nu se lase ametita de lingusitori.

Fireste, cand presa isi ia rolul in serios. Daca din „caine de paza“ se transforma in simpla potaie docila, care se gudura la picioarele mai-marilor zilei pentru a obtine un os de ros, ea se face vinovata de un rau ce depaseste lipsa demnitatii profesionale. Practic, lipseste democratia de un factor de echilibru si de un remediu impotriva derapajelor. Mirosul de tamaie, ceata roz si vorbele dulci au efecte funeste in politica, pe langa faptul ca micsoreaza cantitatea de adevar de care au nevoie, ca de oxigen, si guvernantii, si guvernatii, pentru a intelege problemele cu care se confrunta. Mai trebuie amintit, oare, ca toate dictaturile au fost incurajate initial de cei care au soptit cuiva ca e „unic“ si „providential“?

As mai aminti ca un politician care se vede suit pe un fotoliu mai inalt decat caracterul sau ar vrea sa i se spuna numai ce doreste sa auda. Pentru ca nu exista vanitate inteligenta. In general, vanitatile te fac sa te crezi mai bun, mai important decat esti. De aceea, banuiesc ca nici in democratiile mai stabile, mai rodate decat a noastra, criticile si dezvaluirile din presa nu produc placere celor vizati, ci enerveaza. Numai ca, socotindu-le o fatalitate a democratiei, un pret care trebuie platit pentru orice demnitate publica, in genere, cei vizati le suporta cu stoicism. Isi tin nervii in frau. Nu-si permit sa-si verse naduful in public.

Ceea ce nu e cazul la noi. Autoritatile noastre n-au reusit, inca, sa se impace cu libertatea presei. Nici presedintele, nici premierul, nici ministrii, nici parlamentarii (sau, ca sa nu exagerez, sa zic unii ministri, unii parlamentari) nu-si ascund iritarile cand se vad criticati. Asa se explica, dupa parerea mea, duplicitatea relatiilor pe care le are la noi Puterea cu presa. Pe de o parte, se incearca imblanzirea „cainelui de paza“, tinerea lui in zgarda, prin diverse mijloace, cum ar fi favorurile la acordarea de publicitate sau diverse „indulgente“ legate de plata datoriilor catre stat. Pe de alta parte, se pun la cale diverse presiuni pentru intimidarea vocilor prea critice.

In consecinta, nu e de mirare ca o intrebare revine mereu. Cat de reala este libertatea presei in Romania? Nu mai e demult un secret ca TVR, ProTV si Prima se feresc sa supere in vreun fel guvernul si PSD. Prin targul incheiat intre PSD si PUR, nici Antena 1 nu le mai creeaza migrene guvernantilor. Ramane presa scrisa unde rezultatele operatiilor de aservire sunt partiale.

Ultima saptamana a fost dominata de scandalul starnit de protestele facute publice de un masiv grup de redactori de la „Evenimentul zilei“ si de intreaga redactie a „Romaniei libere“ impotriva ingerintelor de care s-ar fi facut vinovate patronatele lor din strainatate. Ingerinte care ar fi urmarit sa influenteze politica editoriala a celor doua ziare, sa toceasca ascutisul lor critic. S-a vorbit inclusiv de manevre oculte pornite de la Bucuresti. Cum nu cunosc toate detaliile controverselor, ma marginesc, deocamdata, sa constat ca apropierea campaniei electorale a exacerbat si nervozitatile, si suspiciunile. Pot sa afirm, insa, cu bune temeiuri, cred, ca democratia din Romania este bolnava si la capitolul libertatii presei. Cu un termen imprumutat din economie, ea nu e „functionala“. Si poate ca nici solidaritatea ziaristilor pentru apararea „dreptului de a nu minti“, cum definea Camus libertatea, nu mai e cea dinainte.