Pe unii ii va fi indispus trecerea „oficiala“, recunoscuta, de la basmul „campaniei electorale pozitive“ la asumarea unui adevar banal; ca o competitie electorala nu e o bataie cu flori. Pe mine, nu. O competitie electorala e o polemica, iar „polemos“ inseamna in greceste „razboi“. Si cine mi-ar putea da un exemplu de „razboi pozitiv“ in care combatantii se feresc sa-si faca rau unul altuia? S-a renuntat doar la o pioasa ipocrizie. Oriunde in lume candidatii care se infrunta in alegeri isi neaga adversarii, le scot in evidenta defectele si inconsecventele, le dezvaluie minciunile si greselile. De altfel, ar fi de-a dreptul absurda pretentia de a-i judeca pe politicieni cu criterii valabile in cazul mironositelor.
Problema adevarata e alta. Si nu ma aflu prima oara in fata ei. La noi, din nenorocire, „campanie negativa“ inseamna „campanie murdara“. Inseamna „libertatea“ de a azvarli cu laturi. Confruntarea nu e, cum s-ar cuveni intr-o societate care sustine ca a ajuns la civilizatia dialogului, confruntare de idei, de argumente. E dorinta de a injosi adversarul, de a-l compromite cu orice pret, fara a se respecta nici o regula a jocului. Asta face campania electorala urata, colcaind de invective, nu faptul ca e „negativa“.
Cauza? Explicatia pe care mi-am dat-o eu e ca nu stim sa polemizam. Ne lipseste, se pare, abilitatea de a folosi in dispute floreta ca arma, adica argumentul. Si inlocuim floreta cu parul. Folosim, in locul logicii, injuratura. Ne inflamam repede si nu ne simtim razbunati decat daca ii dam adversarului una la moalele capului ca sa nu se mai scoale decat pentru a nu ne mai iesi in cale.
Prima oara cand m-am izbit de aceasta revelatie a fost prin anii ’90. Paream atunci cuprinsi de un soi de isterie a „spusului“. Dupa multi ani de tacere, de retineri si duplicitati, simteam nevoia sa ne „descarcam“. Dar nimeni nu avea rabdare sa asculte ce ziceau ceilalti. Fiecare era ocupat cu ce avea el de spus. Incat, desi nu cred sa fi existat la noi o perioada cu o oralitate mai abundenta, ceea ce am trait atunci n-a fost o deschidere spre dialog, ci un vacarm de monologuri.
Mai tarziu, mi-a fost si mai clar ca romanul s-o fi nascut poet, cum ne place sa credem, dar nu s-a nascut polemist. Si nici n-am fost ajutati de imprejurari, de scoala, de viata, sa devenim. Ne nastem foarte dotati pentru barfa, nu pentru duelul de idei. Suntem experti in materie de bascalie; nu cred ca ne poate tine cineva piept cand e vorba de utilizat arma deriziunii, de vreme ce suntem in stare sa scoatem un „banc“ si dintr-o tragedie. Dar polemica nu intra in specialitatile noastre. Am avut, e adevarat, polemisti redutabili si au existat, si la noi, polemici celebre, dar reusitele au constituit, cred eu, exceptii si au fost obtinute, datorita unor vocatii individuale, impotriva limitelor generale. Ce parlamentar de azi ar putea alcatui un volum onorabil de discursuri parlamentare polemice, ca Maiorescu, sa zicem?
Explicatii exista. Ne lipseste o traditie a saloanelor, cum au francezii. La noi, controversele au avut loc cam prin carciumi unde, prin forta imprejurarilor, oponentii inclina spre injuratura si vorba rastita. Apoi, retorica a disparut, se pare, din scoli si universitati. Si nici logica nu se bucura de atentia cuvenita. Elevii nostri nu sunt invatati sa caute argumente si contraargumente, nu sunt stimulati sa descopere ca „adevarul“ n-ar trebui sa aiba singular deoarece exista nu „adevarul“, ci „adevaruri“. Dimpotriva, li se insufla lipsa de respect fata de indoiala. Dovada parerile proaste care circula despre scepticism. In fine, polemica presupune un protocol, un cod cu reguli acceptate de toti. Or, la noi nu prea exista reguli. Si cum, pe malurile Dambovitei, iritarile se produc usor, iar resentimentele se uita greu, disputele derapeaza repede in nevoia de a jigni adversarul, de a-l nimici daca se poate. Ca sa nu mai vorbesc de politele platite cu plus la cantar si cu insulte. In asa-zisele polemici de la noi iau foc nu ideile, ci umorile.
* Gandurile expuse aici mi-au fost inspirate de schimburile de „amabilitati“ dintre Adrian Nastase si Traian Basescu, care au sporit brusc toxicitatea campaniei electorale.
