Salutari calde de la noi domnului Ion Cotoi, Massapequa, New York

Drept sa spun, am ezitat mult pina sa ma hotarasc sa raspund la mesajul dumneavoastra de pe site-ul ziarului. Nu stiam cum sa incep. Ma gindisem sa utilizez forma clasica de inceput „aflati despre mine ca sint bine, iar despre dumneavoastra nu stiu nimic de cind ati plecat de-acasa“.

Dar nu corespunde. In primul rind, despre dumneavoastra nu stiu nimic; decit daca sinteti „Jean“ Cotoi. Desi de la „Jean“ la „John“ via „Ion“ e mai mult decit un pas, vorba lui Napoleon. In al doilea rind, nu ma simt prea bine, cum de altfel nu se simt cam toti romanii. Printre altele sufar de insuficienta cronica bilaterala indexata la ambele buzunare. Drept care, si in acest an, ca de fapt in toti ultimii 15 ani, sint nevoit sa aleg pentru relaxare o statiune mai modesta, care se numeste Craiova. Dar sint sperante, fiindca joc in continuare la loterie, crezind cu tarie in adevarul dictonului „prost sa fii, noroc sa ai“; prima cerinta a acestui dicton o satisfac cu prisosinta.

Ma impresioneaza interesul constant pe care-l manifestati pentru tara, pentru Craiova. Este blestemul acesta dulce al romanului de a-si iubi tara si dupa ce a plecat; sau, mai ales, dupa ce a plecat. Romanii cu suflet, atunci cind pleaca, demonteaza universul mioritic in care au trait in mici parti componente constitutive, pe care le ascund in suflet pentru a le trece ilicit peste granita, fara a plati taxe; fiindca taxele pe sentimente sint foarte mari. Ajuns „acolo“, el isi recladeste universul sau, fiind convins ca a realizat o bucata din tara din care a plecat. Acest lucru este emotionant si de apreciat; desi tara aceea este „made in America“ sau „made in Canada“, este totusi un pic de Romanie.

Si pentru mine, ca si pentru cei care au plecat, Romania este una dintre putinele tari in care as vrea sa traiesc; dar e singura in care as vrea sa mor. Mai ales ca aici, cu ajutorul neprecupetit al partidului si guvernului, lucrul acesta se poate realiza mult mai usor.

Revenind la scrisoarea dumneavoastra, as vrea sa va multumesc pentru bunele aprecieri la adresa mea. Ele sint cu atit mai emotionante si mai valoroase cu cit nu le merit. Totusi, nu va iert jignirea profunda de a considera ca trebuia sa insist pe cariera politica. Chiar o parere atit de proasta aveti despre mine? Ma vedeti pe mine in parlament? Eu nu cred ca am nivelul intelectual necesar inaltei calitati de parlamentar. Si nici vocabularul suficient de bogat si de rafinat pentru a face fata discutiilor elevate din parlament. De pilda, eu n-as putea sa-l fac pe cineva bou; din simplul motiv ca nu ma pot substitui mamei sale!

De fapt, intreaga clasa politica, in frunte cu detasamentul sau de avangarda, PSD, formeaza elita indiscutabila a neamului, o casta privilegiata sub protectie divina. De aceea, muritorii de rind si in special cei care apartin celei mai de jos specii, ziaristii, n-au voie sa se intereseze de viata lor publica sau privata. Asa cum a spus si marele Ion Ilici: „Ce va intereseaza pe dumneavoastra!“ Sau cum s-a exprimat mult mai elegant domnul Hrebenciuc care, adresindu-se unui grup de ziaristi, a zis: „Ce vi se rupe voua de noi?“

Si legile e normal sa fie altfel pentru politicieni si demnitari. Astfel din cei citiva parlamentari la care se adauga un prefect si un mare om de afaceri, vinovati de zece asasinate generate de accidente de circulatie si o ranire grava, nici unul n-a facut macar o zi de puscarie.

Ati citit, fara indoiala, de tragicul recent accident de circulatie. Dar dupa unii, marea nenorocire n-a fost moartea a trei persoane si mutilarea unei a patra, ci faptul ca pijamalele din dotarea spitalului erau prea strimte pentru doamna senator; va inchipuiti ce nenorocire ar fi fost insa daca domnul senator ar fi avut nevoie de pijama.

Este regretabil insa ca a fost nevoie de o atit de mare nenorocire pentru ca sa se spuna niste lucruri stiute de toti si care trebuia de mult spuse. Am aflat insa cu aceasta ocazie si un lucru interesant care, din punct de vedere psihologic, explica multe. Dupa marturisirile unui apropiat, se pare ca dinsul poarta regretabila povara de a fi insuficient dotat din punct de vedere barbatesc, ceea ce a generat un complex ce l-a urmarit toata viata. E posibil ca, in tinerete, sa fi fost operat de apendicita de doctorul Ciomu, care insa a confundat apendicul.

Sorry, mister John Cotoi, m-am lungit la vorba, si, cu dibacie, o recunosc, am ocolit raspunsurile la intrebarile interesante pe care mi le-ati pus. O voi face, poate, cindva. Caci am fost implicat in evenimentele din acel decembrie, ce s-a crezut a fi al sperantei. De fapt, prima cronica a celor intimplate atunci, si nu stiu daca nu si singura, am scris-o eu in revista „Ramuri“. Ceea ce vreau sa va spun deocamdata este concluzia la care am ajuns in mod documentat, mult mai tirziu, ca toate evenimentele petrecute atunci si in continuare au fost monitorizate si iscusit dirijate. Numai un cretin putea sa nu observare lucrul acesta; eu nu l-am observat.

Am asistat la formarea noii clase politice romanesti. Desi asistenta mea n-a fost pasiva, a fost insa cu totul ineficienta. Mai mult idealista, poetica aproape; parca urmaream evenimentele din umbra unui vers al unui mare poet francez: „Cind furtuna biciuie marea, gunoaiele sint scoase la mal!“

Va multumesc inca o data pentru mesaj si promit ca va voi raspunde detaliat. Nu intr-un editorial, ci sub alta forma.

Astept alte vesti de la dumneavoastra. Ca, de fapt, de la orice roman care acum e plecat putin; in special de la numerosii mei fosti studenti. As fi incintat sa deschidem o rubrica permanenta de dialog cu dumneavoastra.

Poate ca si acum, ca si alta data, am fost cam pesimist, cam trist; cum de fapt cred ca si voi sinteti cind va ginditi la Romania de astazi. Sa ne amintim totusi de inscriptia de pe frontonul primului spital de neurologie din tara, care a functionat la Craiova, in localul actualului Liceu Pedagogic: „Omule, nu fi suparat; o sa treaca si asta!“

Intrebarea este „cind“?